„Frumosșibun”

Se știe: grecii numeau omul considerat optim din punct de vedere moral, profesional și social „frumos și bun” (kalos kai agathos). „Frumos” însemna nu numai frumos fizic (deși, în principiu, frumusețea fizică, deopotrivă masculină și feminină, era mult apreciată), dar și frumos moralmente, capabil de virtuți precum cumpătarea, pietatea, dreptatea sau curajul. Iar „bun” însemna mai ales „util” comunității, capabil să desfășoare cu succes o activitate practică, dar și una politică. Adică faptul de a fi nu numai un individ de calitate, ci și un cetățean valoros și util. Părea atît de evident că cele două aspecte (la rîndul lor multifațetate) ale personalității sînt inseparabile, încît faptul a fost reflectat și în limbă: din cele trei cuvinte s-a alcătuit unul singur: „kalokagathos” (frumosșibun); în plus, s-a derivat și un substantiv compus intraductibil, desemnînd proprietatea generală: „kalokagathia”. Dincolo de determinările concrete și locale, „kalokagathia” exprimă nostalgia cumva naivă și, aș spune, idealistă a omului de ieri, de azi și dintotdeauna că virtuțile morale, fizice, sociale și practice ar trebui să formeze o unitate, o armonie sau măcar să nu se contrazică și să se certe.

Numai că odată cu apariția „intelectualilor” (sofiști sau filozofi), „kalokagathia” ajunge să fie pusă la îndoială și chiar desființată în cazuri concrete și notorii. Cînd filozoful Anaxagoras, întrebat unde-i este patria, îndreaptă, în chip de răspuns, degetul spre cer, el încetează să mai fie „bun”, deoarece a devenit, chipurile, inutil ca cetățean al micii sale patrii terestre. La ce folosește cetății tale „să trăiești cu capul în nori”? La nimic util și la nimic moral, sugerează și Aristofan în comedia Norii, unde personajul Socrate trăiește literalmente „în nori” într-un fel de nacelă, se închină norilor deveniți noile sale zeități și îi învață pe tineri cum să-și înfrunte cu succes părinții pe care să-i stoarcă de bani. Era, desigur, o caricatură a autenticului Socrate și totuși ceva real subzista în portretul grotesc trasat de Aristofan.  

Socrate, mai întîi, nu era „kalos” fizic: era, dimpotrivă, excesiv de urît, avînd nasul turtit și ochii bulbucați. Semăna la exterior, zice-se, cu un Silen, chiar dacă Alcibiade a susținut odată că avea în interior o frumusețe divină. Apoi, nu era nici „agathos”, util societății. Își neglijase meseria de sculptor, își ducea viața, cutreierînd orașul fără scop practic și punînd întrebări deranjante concetățenilor; dar mai ales sugera că toți ceilalți, cu excepția sa, sînt niște ignoranți încrezuți. În plus, se bucura de trecere în rîndul tinerilor necopți și de bani gata, dispuși să încalce regulile sociale și care se grăbeau să-i aplice „metoda” spre a-i agasa pe „bătrîni”. Mai rău: avusese prieteni dubioși din punct de vedere civic și politic, viitori tirani, precum Critias și Charmide, partizani ai Spartei și ucigași de cetățeni. Alcibiade, care fusese îndrăgostit de el în tinerețe și care păruse, un moment, cel mai aproape dintre atenieni de idealul „kalokagathiei”, ajunsese mai tîrziu un desfrînat, un cinic și un trădător. Unii credeau că Socrate îl corupsese în tinerețe – ceea ce, chiar dacă nu era adevărat, avea o anumită verosimilitate. Căci Socrate le dăruise oamenilor o armă redutabilă, cu care se putea justifica orice viciu, nu numai virtutea: așa-numita „dialectică”.

Socrate a descoperit (ba chiar a demonstrat) prin dialectică, în fapt, că virtuțile nu se armonizează și că, de obicei, nici nu consună între ele: cel capabil nu e bun, ori cel bun nu e capabil. Vicleanul Odiseu, se arată în dialogul platonician Hippias II, e un om superior onestului Ahile; căci primul minte voluntar, așadar cunoaște distanța dintre fals și adevăr, în timp ce ultimul spune neadevăruri involuntar, din nepricepere. Greșeala involuntară pare mai gravă, căci ține de prostie, decît cea voită, intenționată, care este a omului inteligent.

Cetatea l-a condamnat la moarte pe Socrate sub pretexte, desigur, dubioase juridic, dar în esența lucrurilor nu s-a înșelat cu totul: ceea ce a respins prin judecata ei severă a fost atacul socratic (și filozofic în general) la adresa „kalokagathiei”. Căci prin Socrate (și apoi prin alți filozofi), „binele” și „frumosul” s-au separat definitiv și, totodată, și-au schimbat radical sensul. Cînd tînărul matematician Theaitetos (un adolescent genial, dar urît fizicește) îi spune lui Socrate că sufletul prin sine însuși, fără organe de simț, poate cerceta abstracțiile logice și matematice, Socrate exclamă fericit: „Eşti frumos, Theaitetos, şi nu urît, cum spune Theodoros (profesorul lui Theaitetos)! Căci cel care vorbeşte frumos e frumos şi bun...”. Așadar, kalokagathia a devenit totuna cu acuitatea intelectuală, cu capacitatea de a intui adevăruri abstracte.

Theaitetos avea să moară în plină tinerețe, grav rănit, ca soldat în armata patriei sale – arătînd, așadar, că fusese totuși încă un frumosșibun de modă veche, înainte de a fi un mare matematician. Dar n-ar fi fost și știința, și Academia platoniciană, și Grecia, și umanitatea, ba chiar și patria sa, Atena, într-un mult mai mare cîștig dacă, sustrăgîndu-se în mod laș și evitînd lupta în care de altfel se distinsese cu vitejie, tînărul ar fi scăpat cu viață, pentru a produce noi și uluitoare descoperiri matematice?

Dar Theaitetos a murit ca hoplit, ucis într-o bătălie neînsemnată. Geniul său a fost risipit înainte de a rodi complet. Probabil că, odată cu el, a murit simbolic și kalokagathia. Adevărat: de atunci încoace, a fi „frumosșibun” nu mai e nici măcar un ideal: e un basm.