Aniversare

Mai erau cîteva zile pînă cînd începea școala, iar eu și prietena mea cea mai bună am hotărît că trebuie să mergem la mare. Bronzul din iulie se dusese de mult, în plus arătam amîndouă prea bine în costumele noastre de baie cumpărate de la un magazin „de lux”, din centru, de pe lîngă Piața Rosetti, ca să nu le mai purtăm măcar o singură dată în acel an. Nici una dintre noi nu avea nici un ban, dar cumva am reușit să-i convingem pe părinții noștri să ne dea măcar bani de tren, explicîndu-le că acolo, pe litoral, sînt deja niște prieteni care aveau o cazare asigurată. Aiurea! Pe litoral ne așteptau doi băieți care erau fugiți de ceva vreme de acasă. Alex, care era un rebel oricum, călător și munțoman, ai lui nu se întrebau niciodată cînd pleacă și cînd se întoarce, era genul de pribeag care se descurca mereu pe cont propriu. Și Ciprian, băiat de bani gata (ai lui aveau o firmă prosperă, ceea ce era mare lucru în anii ’90), care fugise de acasă la mare pentru că se certase cu taică-su. Nici părinții noștri nu ne-au pus prea multe întrebări atunci – unde mergem? ce vom mînca? cu cine ne vom petrece timpul? –, nu făceam parte dintr-o generație hiperprotejată, lasă fetele să se ducă la mare, dacă au chef! Nici măcar nu li s-a părut suspect că plecam fără bani și nici nu au simțit nevoia să se scotocească prin portmoneu sau să ne dea vreun card (nici nu existau pe atunci). Eu aveam, totuși, niște bani puși deoparte pentru ziua mea, voiam să le fac cinste unor prieteni la Mc, abia se deschisese de cîțiva ani și acolo era cel mai cool să-ți sărbătorești aniversarea. Acolo sau la Copli, un fast-food din centru, unde se înfiripau amoruri și se legau multe prietenii, la un burger și la un milkshake.

În fine, am luat trenul pînă la Constanța și ne-am întîlnit cu băieții pe plaja de la Mamaia, erau pe drumuri de vreo trei zile. Desigur că nu aveau nici o „cazare asigurată”. Și nimic de mîncare, ne-au povestit că în urmă cu o zi furaseră niște pepeni. Cred că prietena mea, Andreea, îl plăcea pe Cip, dar eu chiar nu aveam nici o treabă cu pribeagul Alex, ceea ce nu ne-a împiedicat însă deloc să ne bucurăm unii de compania celorlalți. Ne-am schimbat în costumele noastre de baie – îmi amintesc că al Andreei era unul portocaliu, din două bucăți, arăta în el ca miss Litoral, iar al meu era unul albastru, întreg, eram cu vreo 20 de kilograme mai slabă, am stat pe plajă toată ziua, ne-am bălăcit ore în șir, am jucat volei, nici n-am simțit nevoia să bem vreun suc sau să mîncăm ceva. Era o stare de fericire pură. Dar venea noaptea, iar noi nu știam unde vom dormi, deși nu ne păsa prea tare. Alex a fost cel care ne-a salvat cumva cu cina – în rucsacul lui de o sută și ceva de kile avea inclusiv o butelie de voiaj și cîteva pungi cu tăiței, din aceia ieftini care se pun în supă. Am mers departe pe plajă, spre Mamaia Nord (nici nu știu cum mai arată acum și, sincer, nu mă interesează) și am găsit un pîlc de copaci unde el a dat drumul la aragazul portabil, a scos din rucsac și o cratiță, am făcut rost de apă și am fiert tăițeii pe care mai apoi i-am mîncat cu zahăr. Era ora aceea de crepuscul în care cerul devine violet și umbrele încep ușor-ușor să se lungească, seara acaparîndu-ne treptat cu totul, oamenii care erau în concediu se întorceau de la plajă, nu mai era nimeni în apă, apoi nimeni pe plajă, doar noi, patru adolescenți înfulecînd tăiței cu zahăr. Nu aveam nici băutură, nici țigări, eu fumam deja ocazional, dar nu simțeam nevoia de nimic altceva. Ce insule din Grecia? ce Cadiz? ce Malta? – locuri la care visez acum. A fost cel mai frumos apus de soare la malul mării pe care l-am trăit vreodată. Dar poate și datorită faptului că acele costume de baie chiar ne veneau bine.

Noaptea a venit cu vînt și cu frig – era deja septembrie. Am căutat o discotecă în aer liber, fără taxă de intrare, și am petrecut acolo ore și ore, țopăind pe tot ce era la modă – Ace of Base, Prodigy, MC Hammer, 2 Unlimited – doar ca să ne încălzim. La blues-uri făceam mereu schimb – Andreea cu Cip, eu cu Alex și viceversa –, erau bune blues-urile pentru că ne încălzeam de la corpul celuilalt, dar la ora 3 s-a închis și discoteca și am rămas în bezna nopții. Nu mai aveam ce face pînă dimineață, așa că am mers tot pe plajă, unde am dormit înghesuiți unii în alții, în sacii de dormit puturoși ai lui Alex. Dar a doua zi, 9 septembrie, a răsărit din nou soarele și am uitat repede de frigul crîncen pe care l-am îndurat. Însă după Cip a venit taică-su cu o mașină super-șmecheră, l-a luat repede de ciuf și l-a dus acasă. Am rămas doar eu, Andreea și Alex. Ce facem? Mergem în Costinești, n-are rost să o ardem aiurea prin Mamaia, stațiune de babalîci. Am luat trenul personal din Constanța, după-amiază eram deja în Costinești, la final de sezon, ultimii studenți cazați la căsuțele de piatră erau deja pe picior de plecare, dar acolo era viață față de Mamaia. Alex a făcut rost de niște țigări, am fumat. Apoi, nu-mi dau seama cum, a reușit să facă o chetă, se simțea cumva responsabil pentru noi, două gagici care veniseră la mare fără nici un ban, și juca rolul vînătorului din mica noastră haită de adolescenți (mai ales că se terminaseră și tăițeii), așa că am mîncat în trei două pizza, acea pizza celebră de la „Obelisc“, pătrate mari de blat gros, consistent, încărcat cu sos de roșii, un soi de bulion, brînză și salam, servite pe cartoane. Nu mai ne era foame, însă seara începuse din nou să se lase. Am atîrnat de gardurile de la „Ring“, cea mai populară discotecă de atunci, pînă cînd a venit ora la care îi lăsau și pe amărîții fără bani să intre pe gratis și a urmat aceeași bîțîială, ore întregi – Ace of Base, 2 Unlimited, MC Hammer – , oare de unde aveam atît de multă energie? Cît de mult apreciez acum camera curată, impersonală, de hotel unde pot să merg să mă culc după cină, eventual mai beau un ultim pahar de vin pe balcon, mă uit la luminițele vapoarele de pe mare care sclipesc în depărtare și zic banalități – scoicile au fost minunate, dar caracatița, hmm, cauciuc, sigur era de la Metro, iar cartofii erau din pungă, nu mai mergem la terasa asta mîine, hai să o încercăm pe aia de lîngă port, deși pare cam scumpă.

S-a închis și „Ringul“ pe la 4, iar Andreea cu Alex s-au dus din nou pe plajă ca să doarmă în sacii ăia oribili care miroseau a balegă de capră neagră sau a ce mirosuri mai adusese el de prin Piatra Craiului. Eu eram îndrăgostită de un rocker care vindea casete prin Romană și îi tot miroseam urmele prin Costinești, știam că își petrecuse vara acolo, în plus nu mai puteam să îndur frigul de pe plajă. Așa că am bîntuit dîrdîind prin stațiune toată noaptea, pînă cînd au apărut zorii, mă durea în cur de răsărit, am zărit un bar care era încă deschis, undeva printre căsuțe, și am îndrăznit să intru. „Pot să stau aici ca să mă încălzesc un pic?”, am întrebat. Era doar o fată care ștergea pahare și prietenul ei care o supraveghea ca să nu se ia de ea nu știu ce golani întîrziați. Am stat acolo vreo oră, pe un scaun, ăia își făceau treaba, dar tot încercau să intre în vorbă cu  mine, cred că inspiram milă, pînă cînd le-am zis că era ziua mea. Împlineam 17 ani. „La mulți ani!“, a exclamat fata, apoi mi-a adus un pahar plin cu vermut Garrone din partea casei, cred că erau vreo 200 de grame acolo, le-am băut pe nerăsuflate, era dulce și bun și mai ales simțeam o căldură și o moleșeală plăcută în oase, aveam o viață întreagă înainte! A doua zi ne-am întors acasă cu trenul personal care a făcut vreo șase ore de la mare, iar eu m-am bucurat că reușisem să nu cheltuiesc banii „pentru ziua mea”, pe 11 septembrie le-am făcut cinste prietenilor mei, printre care și Andreea, la Mc și ne-am simțit bine.

Au trecut 29 de ani de atunci. Mă pregătesc să plec mîine pe litoralul bulgăresc ca să-mi sărbătoresc ziua de naștere. Am făcut rezervări din timp, sper ca scoicile să fie proaspete, iar cartofii să nu fie din pungă. Nu mai am nici un costum de baie care să mă încînte și nu voi merge la discotecă. Dar marea e acolo.