„Poveștile” științei

Rezultatele cercetării nu s-au găsit mereu, așa cum le știm astăzi, în paginile unor jurnale științifice sub formă de articole cu o structură definită. Pe lîngă scrisorile pe care și le scriau unii altora și monografiile pe care le publicau după mulți ani de cercetare, cercetătorii chemau uneori „martori” pentru a observa un experiment și a-i atesta rezultatele. În 1785, chimistul francez Antoine Lavoisier a invitat martori la experimentele sale prin care a arătat că apa poate fi descompusă și recompusă din două „principii”: hidrogenul și oxigenul.

Această tradiție fusese stabilită mai ales de academiile științifice fondate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Royal Society la Londra și Académie Royale des Sciences la Paris. Unul dintre membrii Royal Society, fizicianul Robert Boyle (1627-1691), a inițiat ideea de a scrie rapoarte cît mai detaliate care descriau metodele experimentale cît mai amplu și precizau materialele necesare pentru a reproduce experimentele. În revistele moderne, informațiile de acest tip se găsesc în secțiunea materiale și metode (materials and methods). Tot Boyle a propus o descriere în detaliu a realizării experimentelor, precizînd inclusiv de cîte ori au fost repetate, precum și o expunere a rezultatelor obținute, ceea ce am găsi astăzi în secțiunea rezultate (results) a unui articol științific. Propunînd acest model, Boyle își dorea de fapt ca experimentele să poată fi reproduse de alți cercetători, astfel încît cel care citea rapoartele să le poată urmări ca și cum ar fi fost martor în sală în momentul în care erau realizate. Ideile lui Boyle cu privire la prezentarea cercetării erau în spiritul motto-ului Royal Society, nullius in verba, cu sensul „nimeni nu trebuie crezut pe cuvînt”. De altfel, secretarul Royal Society, Henry Oldenburg, a înființat în 1665 una dintre primele reviste științifice, Philosophical Transactions, care apare în continuare și astăzi.

Deși apariția revistelor științifice a schimbat modul în care erau diseminate rezultatele cercetării, articolele pe care le publicau nu au căpătat forma actuală, prefigurată de ideile lui Boyle, decît mult mai tîrziu, în secolul trecut. După apariția Philosophical Transactions și a altor reviste, s-a impus treptat un model prin care articole științifice erau trimise de cercetători și selectate de editori după diferite criterii, mai apoi apărînd și evaluarea inter pares (peer review). Curent astăzi este obiceiul de a trimite articole științifice la finalul unui proiect sau al unei etape a unui proiect, conturîndu-se treptat ideea că articolele științifice spun o anumită „poveste”, de exemplu explică o latură a unui mecanism biologic. Astfel, deși există și alte tipuri de articole, cercetătorii pregătesc deseori o poveste cît mai bine conturată, care descrie o serie de experimente al căror ansamblu sugerează o anumită interpretare. În limbajul curent al cercetătorilor, un proiect este adesea numit un „story”, redactarea articolelor urmărind, după formularea unei întrebări științifice, expunerea unor dovezi care conduc deopotrivă spre anumite concluzii cît și spre noi întrebări, care la rîndul lor determină noi experimente, concluzii și întrebări. Astfel, citind un articol, se poate pune întrebarea: „What’s the story?“. Folosirea termenului de „poveste” nu evocă sensul de „invenție”, ci sugerează relatarea unor experimente și observații coerente, care sînt sau ar trebui să fie convingătoare pentru „martorii” cititori.

Se știe că există o mulțime de povești fascinante în corpus-ul publicațiilor științifice. De exemplu, un studiu publicat recent în revista Science a arătat că în timpul sarcinii la șoareci apar neuroni noi la mamă, care sînt integrați temporar în circuitele neuronale existente și contribuie la recunoașterea puilor după naștere. După un timp însă, aceste structuri tranzitorii se pierd. Cum „poveștile” din știință au rareori un deznodămînt, această descoperire deschide orizontul pentru o mulțime de alte întrebări, cum ar fi alte roluri posibile ale acestor noi neuroni și existența acestui fenomen și la alte specii, precum primatele.

„Poveștile” din științele naturii nu sînt niciodată un roman întreg, ci mai curînd se adaugă la ansamblul de povești deja adunate, care se folosesc, la fel ca legendele arthuriene, de același set de personaje (gene, proteine, tipuri de celule, specii etc.). Totodată, poveștile pot fi legate între ele în diferite moduri. De exemplu, tot legată de apariția unor structuri tranzitorii în timpul sarcinii este și remodelarea glandelor mamare pentru alăptare, cînd adipocitele care există în mod normal în țesut sînt înlocuite de celule care produc lapte. Recent, un studiu a arătat că celulele se folosesc de lipidele din laptele nefolosit pentru a regenera țesutul și a-l readuce la forma sa de dinainte de alăptare.

Prezentarea rezultatelor într-o formă care spune o poveste are bineînțeles ca scop ordonarea descoperirilor și formularea unor interpretări. Plus că o poveste bună, susținută de dovezile necesare, sporește fascinația cercetătorilor care continuă apoi să încerce să adauge noi descoperiri marii povești a științei.

Laura-Yvonne Gherghina este doctorandă la Departamentul de Fiziologie, Dezvoltare și Neuroștiințe al Universității din Cambridge.