Mai puțin înseamnă mai mult

Cît am crescut, părinții mei îmi spuneau că prea mult timp liber nu-mi priește – mă face să devin plictisită, pisăloagă sau irita(n)tă. La maturitate, am constatat că funcționez mai bine dacă am mai multe lucruri de făcut simultan. Altfel, tendința este să trag de unul singur pînă îmi umple tot timpul, fără ca asta să însemne că îl fac neapărat mai bine. Cînd am vrut să îmi iau pauze totale de la muncă, prieteni și colegi deopotrivă au fost de părere că lipsa activității mă va cufunda și mai adînc în depresie. Că-mi va fi greu spre imposibil să mai revin la viața de zi cu zi după o perioadă în care aș fi închis toate ferestrele către ea.

Citesc în The Atlantic un articol semnat de Arthur C. Brooks, scriitor și profesor la Harvard Business School, numit „How to Be Less Busy and More Happy“ / „Cum să fii mai puțin ocupat și mai fericit“. Cînd programul devine prea încărcat și simți oboseală, soluția pare a fi una la îndemînă: să faci mai puține. Mai ales că o mare parte a lucrurilor planificate provin din dorința de a mulțumi așteptările altora – pe acelea le-am putea elimina primele. Un studiu realizat în 2021 de două universități din SUA a calculat numărul optim de ore libere, într-o zi de lucru, pentru ca oamenii aibă o stare generală bună. Acesta ar fi de 9,5, adică mai mult de o treime din zi. Aceleași cercetări indică că durata reală este de 1,8 ore. Diferența uriașă dintre aceste valori înseamnă tocmai timpul în care ne forțăm, mental și fiziologic, să îndeplinim sarcini profesionale, sociale ori chiar familiale, iar prețul uzurii constă în mici spre din ce în ce mai însemnate probleme de sănătate care se pot ivi. Orele suplimentare pe care le bifăm cu hărnicie în tinerețe se marchează și pe alte tabele, nu doar în condica de serviciu.

Trebuie totuși să avem în vedere că studiile se referă la americani, care au un alt stil de viață și un bagaj genetic și educațional diferit de cel dintr-o țară de după fosta Cortină de Fier, unde nici nu se știa pînă nu demult de „work-life balance”, echilibrul dintre muncă și viață personală. Cred că orice adult din generația mea a auzit repetat în copilărie apostrofarea „Păi, văd că stai!”. Mare parte dintre noi am fost crescuți în ideea că, dacă am promis ceva, trebuie să ne facem luntre și punte să ne respectăm cuvîntul. Indiferent ce apare pe parcurs ori cum ne simțim (cu accent pe a doua parte). Așa că vinovăția indusă de un timp liber prea generos și rușinea că am promis și n-am făcut ne-au stat mereu pe cei doi epoleți, în lupta nerealistă pentru perfecțiune.

Pe de altă parte, dacă nu faci nimic e liniște și asta înseamnă că te poți auzi trăind, ca să-l parafrazez pe Julian Barnes. Nu oricine e obișnuit să stea cu sine fără să înceapă să-și facă reproșuri legate de trecut și griji cu privire la viitor, deci încercăm tot ce putem ca să umplem aceste goluri cu zgomotul vieții cotidiene. Cu cît facem mai multe lucruri, cu cît participăm la mai multe evenimente, în special dacă le și expunem pe rețelele sociale, cu atît ni se pare că reușim să ne construim un statut, de care ne legăm și valoarea personală.

La capitolul soluții, Brooks propune o tehnică învățată de la o „expertă în eficiență”, care i-ar fi spus să facă o listă cu 20 de lucruri pe care urma să le îndeplinească a doua zi, în ordinea descrescătoare a priorității. Apoi să le ia pe primele 10 și să le ordoneze după cît de mult aștepta să le facă, pornind de la cea mai dorită. Și, în final, să le păstreze doar pe primele 5 dintre acestea. Se pare că restul de 15, tăiate fără milă, reprezentau activități care puteau foarte bine lipsi, fără ca cineva să observe, dacă cele 5 rămase erau făcute bine.

O altă idee ar fi să apelezi la activități creative, care îți plac și care nu implică un termen-limită de realizare. Google a permis programatorilor să folosească 20% din timpul de lucru (adică o zi pe săptămînă) pentru proiecte pe care să le aleagă singuri și care să-i atragă. Așa au apărut ideile de la care s-au construit cele mai cunoscute produse ale companiei, cum ar fi Gmail ori Google News, iar metoda a fost preluată și de alte firme mari. Pe termen lung însă, se pare că nu produce miracole. Ba mai mult, detractorii ei spun că celebra regulă însemna, de fapt, 120% muncă, practic o zi în plus, taman din timpul liber al angajaților.

La scară mică, constat de ceva vreme e că nevoie de un orar. În care spațiile libere ori eliberate brusc să nu fie înlocuite de alte sarcini profesionale. Altfel spus, timpul consacrat lucrului să fie bine definit. Am crezut mereu că ce facem cu plăcere vine de la sine, nu trebuie planificat, dar nu este chiar așa. Vinovăția și rușinea mai apar din cînd în cînd pe umeri să-ți șoptească la ureche că poate n-ar trebui să stai sau să anulezi ceva ce ai promis. Tocmai de asta, timpul pentru sine trebuie marcat în program, ca o sarcină de serviciu. Ba chiar cu o culoare mai stridentă.