Nu secerați (e)lanul autorilor „interziși”

În studenție, m-am cufundat în teologia creștină (biblică, patristică, bizantină, scolastică și  renascentistă) cu nedezmințită pasiune: nu prea poți găsi în cultura europeană o mai bună sursă menită să ne explice profund drumul istoric și tipul de imaginar adoptat de civilizația din care facem parte. Pasiunea e însă oarbă, iar efectele sale nu sînt mereu echilibrate, dimpotrivă: culegi fructe de pe o singură creangă și riști uneori indigestia intelectuală, soldată prin obtuzitatea celui prea (ușor) convins de tot ce citește. Acel deceniu auroral și paideic m-a obligat să devin partizan, dar nu doar în nobilul sens al căutării apologetice și al mărturisirii senine, ci și în acela funest, care-ți obliterează rațiunea și încurajează (auto)cenzura.

Așa îmi explic, retroactiv, de ce, aflîndu-mă pentru doi ani la Sibiu taman în momentul de maximă glorie tacită a Școlii de la Păltiniș, nu m-am învrednicit să-l curtez pe Constantin Noica, în căutarea unui certificat axiologic sau măcar a vreunei încurajări exemplare. Filozoful nu era creștin și răspîndea printre tineri, ca un alt Socrate, învățături tulburător de îndatorate simplei rațiuni omenești. Ceva mai tîrziu, cînd am poposit studios la Paris, l-am evitat, similar, pe Cioran, în acei ultimi săi ani cînd era (sărmanul!) asaltat de compatrioți dornici să-i fure o fărîmă de glorie. El nu doar că nu era creștin: scrisese sute de pagini anticreștine, se războise neobosit cu Apostolul Pavel, proferase blasfemii cu atît mai crunte cu cît erau desăvîrșit frazate. O relație similară am stabilit, cam tot pe atunci, cu opera lui Nietzsche, faimoasă prin diatribele sale contra religiei „sclavilor” și a „platonismului pentru vulg”.

Ei bine, le-aș spune celor tineri, plecați la rîndul lor spre căutarea propriei definiții lăuntrice, să nu-mi urmeze pudibonderia acră și să-i frecventeze cu mintea deschisă pe toți gînditorii sau scriitorii aflați de partea cealaltă a baricadei alese. Nu-ți întărești credința dacă îi ocolești sau demonizezi pe autorii din „opoziție”. E preferabil să-ți testezi coerența spirituală și prin proba confruntării oneste cu altera pars. În fond, primii apologeți ai creștinismului – între care și prolificul Origen – nu au început prin a pune pe foc scrierile păgînilor care-și rîdeau de creștini, ci le-au răspuns sistematic. Cum să aperi o cauză dacă nu demontezi public acuzațiile ce i se aduc? Alexandrinul a construit posteritatea lui Celsus, altminteri sortit uitării complete, tocmai pentru că s-a învrednicit să-i dea o stufosă replică.

Un alt autor care a supraviețuit glorios mai cu seamă grație criticilor Bisericii creștine a fost Lucian de Samosata, sirianul sardonic din secolul al II-lea, care i-a „prins” pe Antonini, pînă la Marcus Aurelius, făcînd carieră de retor, avocat și funcționar imperial, după ce reușise să predea la Atena și să ajungă pînă pe litoralul galic al Atlanticului. Un marginal de succes și-a rîs, prin demolarea „impostorului” Peregrinos, de secta iudaică încă marginală, care avea să dărîme, peste două secole, vechea ordine politeistă. Culmea e că limba maternă a lui Lucian era chiar aramaica vorbită de Hristos. În fapt, Lucian nu-i desființează pe creștinii palestinieni, priviți cu simpatie de fond, ci se mulțumește să le persifleze ingenuitatea credulă în fața unui escroc proteic, ridicat pe un piedestal nemeritat. Peregrinos apare ca un fals Socrate și un fals Pavel încarcerat. Nu te poți supăra pe Lucian de Samosata: pe cine nu a luat în răspăr? Opera lui vădește o varietate caleidoscopică fără seamăn. A compus dialoguri filosofice, a practicat genul elogiului paradoxal, specific celei de-a doua retorici (lăudînd bunăoară musca sau parazitismul, așa cum un Synesius de Cyrene avea să aducă omagii cheliei), ne-a lăsat prețioase informații despre societatea elenizată a Imperiului Roman aflat în culmea puterii sale și a satirizat cu un umor devastator întreaga paletă de eterne slăbiciuni umane, de la vanitate și lăcomie pînă la prostia crasă și fanatismul distrugător, anticipînd astfel cariera unui Voltaire. Avem toate motivele să-i așezăm pe campionii ghidușiei sardonice pe primul raft al oricărei biblioteci respectabile, de vreme ce ne învață că nu e cazul să ne luăm prea mult în serios, că moravurile se îndreaptă prin ironie și că tragedia condiției umane poartă, nu rareori, masca unei ridicole comedii.