București

Îmi face plăcere să arăt orașul celor care îl vizitează pentru prima oară, și asta nu pentru că îmi doresc să îi surprind în vreun fel anume, prin grandoare sau intimități, europenism sau orientalism, ci pentru că am senzația că îi pot ajuta să cunoască sufletul acestei urbe greu încercate de istorie. Dacă ar fi un om, după tot ce a pătimit de-a lungul secolelor, Bucureștiul ar fi, probabil, retras și prea puțin vorbăreț. Ar răspunde monosilabic, neștiind cu cine are de-a face. Ar încerca, eventual, să-i facă pe plac vizitatorului, doar ca să îl vadă plecat mai repede. I-ar da toate răspunsurile pe care le așteaptă de la el, pentru a nu-și irosi timpul și pentru a putea medita, în voie, la prăbușirea inexorabilă a tencuielilor. Turistului venit să vadă o capitală europeană i-ar etala bulevardele și clădirile cu iz franțuzesc, colecțiile de artă și zgîrie-norii, ba chiar și convoaiele de mașini exorbitante care împodobesc străzile aglomerate. Dimpotrivă, celui aflat în căutarea cheii către Orient, i s-ar înveșmînta în forfota piețelor și tîrgurilor, în aglomerația cozilor de la Impozite și Taxe, în lentoarea cafenelelor cu divane și pipe. Frivolilor le-ar arunca ocheade amețitoare, iar zgîrciților le-ar face prețuri cumpănite. Pe cei care vin să vadă a doua clădire din lume ca volum construit îi zdrobește în prima sală a Palatului Parlamentului, îi face să se simtă furnici astfel încît, la plecare, catharsis-ul este asigurat. Nu ar surprinde pe nimeni. La ce folos? Spre deosebire de alte metropole care, printr-un management cultural dibaci, transformă interesul în bani, iar banii în restaurări și conservări de patrimoniu, în București filmul se rupe undeva, nedepistabil, și banii ajung în bolizi, iar patrimoniul sub buldozer.

Îmi place să îmi duc prietenii de departe în „orașul interzis”. Acesta este centrul vechi al orașului care a fost efectiv închis și lăsat să moară în spatele fronturilor uriașe de blocuri falnice menite să glorifice socialismul. Numai că nu au făcut-o. Din spatele acestei perdele din beton, tristă și lipsită de inspirație, orașul vechi fredonează și prosperă – adevărata inimă a orașului ca întotdeauna, proiectîndu-și direct în secolul 21 moștenirea, spiritul sofisticat, avangardist și cosmopolit. Deși venerabilele străzi au fost retezate și acum se opresc oblic în vreo fațadă posterioară sumar concepută, atmosfera s-a păstrat, la fel și clădirile care, în ciuda eforturilor pline de rîvnă de a le termoizola, supraînălța, extinde și închide, rămîn, multe, fidele ideilor inițiale ale celor care le-au gîndit cu atîta ingeniozitate.

De asemenea, mi-aș duce prietenii în vizită la o plimbare în Parcul Ioanid și aș vedea Casa Melik, cea mai veche casă a orașului, dar și biserica lui Bucur Ciobanu, legendarul fondator al urbei. I-aș plimba prin Parcul Carol, le-aș spune povestea Giganților și am pleca în căutarea Muzei adormite. Am observa „Cavalerul înzăuat” cu suliță din vîrful Primăriei sectorului 1, pentru a regăsi același ostaș, metamorfozat în „Omul de aramă”, cu un ciocan în mînă, reparînd de această dată acoperișul unei case din Precupeții Vechi.

Foarte diferită de un simplu tur, o călătorie culturală pătrunde sub epiderma descriptivă, plină cu informații, pentru a ajunge la straturile mai puțin vizibile ale simbolului și semnificației. Nu putem înțelege pe deplin importanța Pieței Universității, de exemplu, fără să ni se ofere o privire asupra a ceea ce a însemnat acest loc între anii 1989-1991. De asemenea, nu se poate înțelege importanța Casei Poporului fără contextul eforturilor asidue de conservare a Mănăstirii Mihai Vodă din secolul al XVI-lea pe care specialiștii au strămutat-o, printr-un proces de translație, la 289 de metri distanță și 6 metri mai jos față de poziția inițială. Este rezonabil să presupunem că, prin înțelegerea structurală a Bucureștiului, adică prin înțelegerea sistemului de relații care dau coerență orașului, vizitatorilor li se va oferi și o mai bună perspectivă asupra oamenilor, etichetați cu severitate de către orice român care nu este bucureștean.

Citeam, recent, că Bucureștiul este un oraș de iad, populat cu creaturi infernale, din care orice speranță a dispărut pe vecie. Eu nu cred că este așa. Dacă ajungi să-l cunoști bine, dacă poți trece peste hachițele de om hîrșit prin viață, s-ar putea să-ți facă plăcere să-i asculți poveștile și să-i apreciezi înțelepciunea. S-ar putea chiar să-i observi frumusețea ascunsă și să-i prețuiești libertatea la care nu renunță în ruptul capului. S-ar putea să-l iubești. Dar vom mai vorbi despre asta.