Soluții de „criză” – cum se descurcau oamenii în urmă cu 30 de ani?

Am regăsit un scurt manual al supraviețuirii de prin anii ’90. Oare s-a schimbat ceva? 

Dacă cineva s-ar apuca să scrie un manual al supraviețuirii într-o perioadă de criză ar trebui să se inspire din viața de zi cu zi a românilor în anii comunismului, mai ales din ultimii zece. Fiind un copil al anilor ’80, îmi amintesc desigur aventura cozilor, tevatura gătitului iarna, în miez de noapte, atunci cînd „venea gazele”, lipsurile de sărbători și, în sfîrșit, toate mijloacele prin care cei din jurul meu reușeau să trăiască de pe o zi pe alta.

Criza se pare că a trecut, cel puțin așa deduci dacă intri într-un supermarket plin cu de toate, dar încă mai există acele metode care nu dau niciodată greș, prin care adevăratul Supraviețuitor, cel care se luptă mereu cu vitregiile sorții, indiferent de epocă sau de regimul politic, continuă să-și asigure traiul și să se pună la adăpost de orice primejdie neașteptată (fie ea cutremur, inundație, război sau epidemie). Se pot menționa următoarele:

● Banii strînși la ciorap, pe principiul „Nu avem încredere în bănci, toate vor da faliment odată și odată!”. Domnul S., 54 de ani, inginer, mărturisește: „Avem vreo opt sute de dolari, puși deoparte din leafă. Ne-am gîndit să-i depunem la o bancă, dar oricum dobînda la dolari era prea mică, iar ca să-i schimbăm în lei... nu știu... n-am încredere... cu toată inflația asta!... puteam să-i investim în ceva, dar io și soția nu ne pricepem la afaceri... ce să-i faci? Nu ne-a educat bine comunismu’ ăsta!”. Cei opt sute de dolari se află depozitați în biblioteca din sufragerie, mai exact printre paginile cîtorva cărți-cheie pe care domnul S. (indiferent dacă le-a citit sau nu) le va ține minte toată viață: trei sute de dolari în Conversația… lui Llosa, două sute în Principiile termodinamicii, o sută în Probleme globale ale omenirii și restul în Istoria... lui Călinescu care mai ajută, din cînd în cînd, și la presatul prăjiturilor de casă. Mai pot fi amintiți anumiți pensionari care fac colecție de mărunțiș pentru „zile negre” în diverse cutii și cutiuțe cu ace, bolduri, nasturi pînă cînd banii se devalorizează, unii dintre ei dispar de pe piață și devin inutili.

● Congelatorul burdușit cu carne, pe principiul „Nu se știe niciodată!”. Marina, 49 de ani, contabilă: „Cam o dată la două luni, la salariu iau mai multe kile de carne, uneori chiar juma’ de porc pe care-l tranșez și fac diverse pachețele: pentru ciorbă, pentru gătit, pentru friptură... apoi le scot pe rînd și le consum. Fac rău la cineva dacă le țin în congelator? Decît să fie gol…“. Apoi, pe un ton înțepat: „Io nu-i înțeleg pe ăia care-și iau de la magazin cîte-o bucățică de două sute de grame de carne... ăsta-i moft! A doua zi își iau alta și tot așa... Păi, cum poți să-ți contorizezi banii în felul ăsta? Du-te, dom’le, în hală, ia-ți carne ca să ți-ajungă, dacă tot îți trebe carne, și nu te mai fandosi degeaba!”.

Povestea cu congelatorul ar putea face parte dintr-un capitol mai mare care se numește: Proviziile. Dom’ Grigore, pensionar, tocmai și-a cumpărat de la Alimentara, căreia acum îi zice General Store, cîteva pungi de făină, cîteva de mălai, zahăr și vreo duzină de conserve de pește în sos tomat, mai ieftine. Și-a cheltuit toată pensia, dar nu-i pare rău: „Io am mai trecut o dată printr-un război și știu ce înseamnă! Foamete! Poți să ai purcoiu’ de bani că nu găsești de nici unele...”. Care război? Îmi povestește că a primit în cutia de scrisori un bilețel semnat de primarul sectorului unde locuiește care l-a învățat cum să se comporte în caz de atacuri cu bombe atomice, biologice, chimice și alte soiuri de bombe. „Vă arăt că scria acolo negru pă alb: orice cetățean trebuie să aibă în propria sa locuință un minimum de alimente necesare supraviețuirii timp de cîteva zile... sau poate chiar mai mult, cît o să țină războiul!” Păi, dacă așa spune primarul, noi ce să mai zicem?

Tot la capitolul respectiv pot fi incluse Murăturile pentru iarnă, pe principiul „Gospodina cînd e bună, rostul casei merge strună!”. În fiecare toamnă, aceeași isterie: sacii cu gogoșari și gogonele, oalele cu bulion și cu magiun și sfaturi și rețete ale gospodinelor cu experiență către cele tinere căci „dacă nu știi să murezi un castravete, habar n-ai cum să ții o casă!”. Adevăratul motiv: teama că iarna va fi lungă și grea și nu se știe niciodată cînd vei apela la ultimul borcan de dulceață de pe raftul cel mai de sus. „Io așa am învățat de la mama, că în fiecare toamnă pui una-alta la borcan ca să-ți ajungă pînă la primăvară!”, spune Geta, 41 de ani, asistentă medicală. Cînd îi amintesc că în toate magazinele alimentare poți găsi acum zacuscă și murături strîmbă din nas: „Alea nu sînt bune și mai sînt și foarte scumpe pe deasupra!”.

● Magazia, pe principiul „Nu aruncăm nimic!”. Oamenii prevăzători au cîte un loc care poate fi cămara apartamentului, boxa de la subsol, vreun coteț de prin curte unde își depozitează o serie de nimicuri, de la cuie ruginite, ciocane, cabluri electrice pînă la cărucioare pentru copii stricate, găleți fără fund, cioburi de gresie etc. Costel, din Cîmpina, s-a certat rău de tot cu fratele lui cînd au vîndut casa părintească de la țară și a trebuit să desființeze magazia. „Problema a fost cum să împărțim tot ce era acolo, că se strînsese un maldăr de tot felul de lucruri și nu mai țineam minte care al cui fusese. I-am dat lui bicicleta Pegas, deși eu o cumpărasem în două rate, dar știu că voia să i-o facă cadou unui nepot... încă mai putea fi reparată... dup-aia la greble, lopeți și furci ne-am încurcat rău, noroc că ne-au descurcat nevestele!... Soția și-a amintit că ale noastre-s alea mai puțin ruginite, pentru că am știut cum să avem grijă de ele, nu ca nesimțitu’ de frate-miu care-și bate joc de lucrurile lui!”

● O beție garantată, pe principiul „Cîte-un pic, pic, pic...”. Un prieten de-al meu, Sorin, 38 de ani, filolog, m-a surprins întotdeauna pentru că atunci cînd ieșeam în oraș ca să bem ceva își comanda de fiecare dată cîte două, uneori chiar cîte trei beri, pe care le bea pe rînd, încet, fără grabă. Nu m-am mai putut abține și l-am întrebat care-i motivul. „Pe vremea lui Ceașcă, dacă mergeam la o cîrciumă și-mi luam o halbă, o beam cu frica că atunci cînd o voi cere pe a doua mi se va spune că li s-a terminat berea... atunci am început să-mi iau cîte trei de la bun început și așa mi-am format o obișnuință de care nu mai pot să scap. Totdeauna e bine să fie o bere în plus pe masă, de siguranță!”

● Kent-ul și cafeaua pentru dom’ doctor. Luana, 35 de ani, doctoriță, le-a explicat în mai multe rînduri pacienților săi să nu-i mai aducă nimic, în afară de flori, desigur, florile nu are cum să nu le primească, însă tot se pomenește că i se strecoară în buzunarul halatului clasicul Kent sau cîte un pachețel de cafea. „Ce să le fac dacă au rămas cu ideea asta că doctorii fumează țigări străine și nu beau niciodată nechezol? Eu nici măcar nu fumez. Le dau la asistente și țigările, și cafeaua... oricum, toată ziua nu fac altceva decît beau cafele și fumează țigară de la țigară... cred că și ele s-au obișnuit așa din vechiul regim... nu știu cum de nu se îmbolnăvesc de inimă!”

● Relația, pe principiul: „A mea-i cea mai tare!”. Înainte cumpărai carne de la colegul de serviciu cu soacră la Suceava, ouă și fulare tricotate de la liftiera care creștea găini și n-avea cu ce să-și ocupe timpul între două etaje, pește de la amicul din copilărie cu nevastă din Tulcea, vin de la vecinul de sus cu părinți la Drăgășani. Dacă te întreba cineva cum de ai făcut rost de toate aceste minunății, îi șopteai la ureche: „Ei, am io o relație!”, iar dacă era un ins simpatic și de încredere îi vindeai și lui pontul. Vechiul sistem de relații s-a păstrat și în ziua de astăzi, căci cu siguranță că vițelul de la Suceava și vinul de la Drăgășani sînt mai sănătoase și mai „naturale” decît ce găsești prin magazine.