Un „spațiu verde” dintre blocuri

De cînd vremea din București a devenit mai suportabilă, adică nici prea cald, nici prea frig, mi-am reluat plimbările mele obișnuite prin cartier, în acest anotimp incert, pentru a-mi depăși „obiectivul zilnic de mișcare”, cum zice aplicația de pe telefon. Lunile mai și septembrie sînt, de fapt, singurele în care chiar îmi place să mă plimb prin București, orașul în care m-am născut, dar pe care rareori îl numesc „acasă”. M-am simțit mai „acasă” la Berlin, la Tirana sau la Madrid, dar asta e o altă poveste, de cele mai multe ori nu ne alegem locurile în care trăim și, la un moment dat, devine dificil să mai plecăm definitiv în altă parte. În fine. La finalul plimbării, uneori îmi iau cîte o ciocolată calda, băutură-fierbinte-cu-gust-de-cacao sau ce o mai fi ea (pentru că nu mai pot bea cafea, am căpătat un soi de intoleranță la cofeină și uneori sufăr cumplit din cauza asta), de la un „5 to Go” și mă opresc să o beau într-un părculeț dintre blocuri, de pe Calea Moșilor, mai exact din fața unui bloc care nu e chiar la stradă. De fapt, părculeț e mult spus, e un  „spațiu verde”, cu trei copaci destul de umbroși și cinci bănci. Dar cred că și „spațiu verde” e mult spus, cartierul meu oricum duce lipsă de așa ceva, dacă nu vreau blocuri, asfalt, parcări, mașini, trafic trebuie să merg la mama naibii în Parcul Circului sau în fostul 23 August, iar „obiectivul meu de mișcare” nu e chiar atît de vast.

Totuși, părculețul ăsta anonim, anodin e un loc de popas și de relaxare, iar în viața mea totul începe să funcționeze cu înlocuitori – nu mai fumez țigări, trag în piept un abur dintr-un dispozitiv electronic, nu mai beau cafea, beau o zeamă dulce cu gust de cacao, nu am un spațiu verde la dispoziție, mă mulțumesc cu trei copaci între blocuri. Iar „spațiul verde” e populat de două categorii distincte de oameni care nici ei nu au unde să se ducă în altă parte. Prima categorie e alcătuită din femei în vîrstă din vecinătate, locatare ale blocurilor socialiste de pe Calea Moșilor (în apartamente ce costă acum 100.000 de euro și pe care le va moșteni cu siguranță vreun nepot), care ies așa cum ieșeau odinioară babele la poartă, pe ulițele satului, ca să nu moară în interior de singurătate și de plictis. Se cunosc între ele de ani buni, poate de zeci de ani, stau cîte două-trei pe aceeași bancă și socializează. A doua categorie sînt bețivii. Unii sînt bețivi inofensivi de cartier care mai sorb aici cîte o bere, două, în liniște și departe de gura consoartelor, dar sînt și bețivi cronici și, după toate aparențele, homeleși. Cele două categorii de vizitatori ai „părculețului” nu au nici o legătură unii cu alții, însă pentru că spațiul verde destinat relaxării e atît de mic, iar un loc pe o bancă e rîvnit și greu de obținut, trebuie să se suporte reciproc. Sinceră să fiu, în această etapă a vieții mele simt că empatizez mai mult cu prima categorie, dar dacă m-ați fi întrebat în urmă cu douăzeci de ani, cînd se mai întîmpla să bem și noi beri prin parcuri, la ceas de seară, eram mai aproape de a doua. Niciodată nu știi unde te duce viața. În apropiere există un minimarket, locul de unde bețivii se aprovizionează cu beri, dar și un chioșc cu o mîncare libaneză remarcabilă (pe care l-am tot recomandat), însă clienții de acolo, mulți dintre ei arabi, nu fac nici un popas în părculeț, mănîncă din două guri kebabul sau falafelul, dau pe gît ayran-ul și pleacă. Pentru că nu am ce face, trag cu urechea la ce vorbesc babele, deși discuțiile sînt stereotipe – cît de mult a crescut nepoata ta!, e deja în clasa a II-a?, da, e prima la ea în clasă și îi place să deseneze, cum trece timpul pînă cînd „o să vină moartea să ne ia”, am făcut azi ardei umpluți, cu ce i-ai umplut?, cum mai stai cu sănătatea?, ți-au ieșit bine analizele?, cum te descurci pe căldura asta? (conversație din luna iulie), păi, ce să fac?, am cada plină cu apă, intru și ies din cadă (mi se pare straniu că în anul 2024, într-un oraș sufocat de caniculă vara, nepotul care va moșteni apartamentul să nu-i instaleze bunicii un banal aparat de aer condiționat... dar poate că bunica nu vrea să audă de astfel de drăcovenii). Așadar, discuțiile femeilor în vîrstă sînt exact aceleași ca pe vremea cînd eram eu copil. Trag concluzia că, de fapt, conversațiile babelor sînt universale. Unele au și căței – toți sînt niște bichoni, trași la indigo, făcuți probabil cadou de nepoți ca să le aline singurătatea. Acum vreo douăzeci de ani, atunci cînd locuiam tot pe Moșilor, într-un bloc de garsoniere, și alte babe care au murit de mult ieșeau „la portiță”, erau la modă pechinezii.

Pe bețivi e mai greu să-i asculți, de obicei sînt neinteligibili – pot să ștau aicea, lîngă dum’eavoastră? Îi atrag atenția că mai e o bancă liberă vizavi, însă omul are chef de vorbă. Vă șic eu că omul care a făcut cel mai mare rău la țara asta a fost Traian Bășeșcu... bine, domnule, dar stați pe banca cealaltă! Păi, șe vă fac, v-am mîncat? Atunci mă ridic și plec. Am văzut și o combinație interesantă între o babă și un bețiv, am presupus că erau rude, posibil mamă-fiu, căci bătrîna avea peste 80, iar el în jur de 60. I-am văzut de mai multe ori împărțind aceeași bancă – ea împietrită într-o tăcere posacă, el vorbind de unul singur și sorbind din berea Neumarkt la pet, la ora zece dimineața. I-am surprins și certîndu-se, el încerca să o convingă să-i împrumute niște bani și o strîngea insistent de mîna ei uscată, scheletică, ea urla: „Vezi mîna, mîna! Mă doare mîna!”. După care s-au despărțit, ea a plecat șontîc spre scara de bloc, devastată, ca o casă avariată de un cutremur, gata să se prăbușească, iar el a rămas senin pe bancă în lumea lui de bețivi. I-am auzit și gîndurile – boșoroaga dracului, n-ar da nici un leu! Dar cine va moșteni apartamentul de pe Calea Moșilor? Însă toate acestea sînt scenarii în capul meu, voi pleca curînd mai departe și cîteva personaje mi se vor învîrti prin cap toată ziua pînă cînd le voi uita. Dar pe băiatul ăsta nu l-am uitat – a venit lîngă banca mea și mi-a spus că a crescut la orfelinat și că după aia l-au dat afară, a ajuns pe străzi. N-am bani să-ți dau! – i-am zis sec, categoric. „Dar nu vreau bani... v-am văzut aici și sînteți ca o mamă pentru mine, așa vă văd eu!” Nu vreau să fiu mama nimănui, oribil, dar el continuă cu vocea lui de înger: „Știți, azi e ziua mea, fac opșpe ani!”. Vrăjeală! „Mi-e atît de sete... dacă ați putea să-mi luați o sticlă de Pepsi ca să-mi sărbătoresc și eu ziua...” Începe să-mi înșire o poveste tragică în care a fost lovit de o mașină pe trecerea de pietoni și a stat trei luni în comă la spital. Nu-l mai ascult, știu că nu e nimic adevărat, mă îndrept spre minimarket ca să-i iau un Pepsi și să scap de el. Dar vine după mine. „Vă văd că sînteți fumătoare... ați putea să-mi luați, vă rog. și un pachet de țigări? Puneți-vă în locul meu, să stai trei luni în comă și dup-aia să te trezești și să nu fumezi nici o țigară?!” Băi, băiete, eu mă păcălesc cu un abur dintr-un dispozitiv electronic și vreau să mă las... OK, ce țigări vrei? La asta nu rezist, știu ce înseamnă să tînjești după o țigară și uite așa cumpăr și un pachet de țigări, în vreme ce băiatul care a fost la orfelinat și în comă mai pune pe tejghea și niște covrigi, niște jeleuri. Gata! – zic eu. Pepsi, țigări și „La mulți ani!”. Se smiorcăie, mai insistă un pic cu coma lui, apoi pleacă fericit și fluierînd, a mai fraierit o „babă” din părculeț.

De ceva vreme, a apărut și o a treia categorie de oameni ce populează spațiul cu copaci umbroși și cu cinci bănci dintre blocuri. Sînt srilankezii, nepalezii și alți livratori de mîncare din Asia care își găsesc aici, ca și mine, un loc de popas. Își parchează bicicletele, își dau jos cutiile alea uriașe din spate, își cumpără cîte o cafea ieftină de la minimarket și încep să vorbească între ei în limba aia a lor complicată, melancolică și ușor cîntată din care chiar nu mai pricep nimic. Simt din ce în ce mai acut că orașul ăsta mare și haotic în care m-am născut nu-mi mai aparține, însă nu din cauza limbii străine care vine de peste mări și țări sau a celor care o vorbesc și încearcă să-și facă un rost aici. Poate pentru că am un presentiment că, dacă voi mai rămîne, aș putea îmbătrîni urît și găunos aici.