„Țărani” pe litoral

Zilele trecute apăruse pe net un clip video care a stîrnit tot soiul de reacții: pe plaja de la Eforie, plină pînă la refuz în plin sezon estival, turiștii încinseseră o horă cu chiuituri și cu muzică populară dată la maximum. Cei mai mulți dintre comentatori, indignați și/sau dezgustați, blamau întreaga situație și se jurau că nu mai au de gînd să pună piciorul pe litoralul românesc cît or trăi, dar mai erau și unii care le luau apărarea petrecăreților de pe plajă: în fond, ce e rău în asta, oamenii au venit la mare ca să se distreze! În plus, mai fac și un pic de mișcare, așa e frumos, să ne păstrăm tradițiile etc. De fapt, aspectul grotesc și kitsch al spectacolului oferit de „turiști” vine din context și e provocat de inadecvare – una e să vezi o horă undeva la țară, la o serbare cîmpenească de tipul „Fiii satului“ sau chiar la o nuntă, unde oamenii, îmbrăcați în port popular sau nu, dansează într-un cadru potrivit, alta e să țopăie unii pe plajă la Eforie, fără nici un motiv sau scop, într-un mod dizgrațios, îmbrăcați doar în costume de baie, cu burțile bronzate săltîndu-le peste slip. În plus, e posibil să-i deranjeze pe alții care nu au venit la mare ca să se prindă în hora „tradițională”, însă mă îndoiesc că cei care merg la Eforie pot fi deranjați de ceva ce presupune gălăgie și paranghelie, căci și pentru circ te duci acolo, altfel te-ai plictisi cumplit.

Mie, uneia, povestea mi s-a părut cumva amuzantă, mi-am dat seama că în ultimii 40 de ani lucrurile nu s-au schimbat prea mult, așa cum nici noi nu ne-am schimbat în esență ca nație. Îmi amintesc că în copilăria mea, în anii ’80, existau locuri/stațiuni pe litoral de care era bine se te ferești pentru că acolo mergeau doar țăranii și neamurile proaste, cum le spunea taică-miu – de pildă, Mamaia care era pe atunci aproape exclusiv proletară, stațiunea Saturn care avea un renume prost în acest sens și, desigur, aceeași Eforie. Mergeau țărani la propriu, adică oameni care trăiau la țară, ceapiști, tractoriști (care ajungeau la mare deja bronzați „ca tractoriștii”), cei care aveau grijă de vaci și de porci în fermele zootehnice și mai veneau și muncitorii de prin fabrici și uzine, sudori, mecanici, strungari, ceferiști etc., cu familii numeroase (trei-patru copii) care primiseră bilete ieftine pe litoral, „prin sindicat”. Pentru că se inventase un program la nivel național prin care orice om al muncii care contribuia la construirea României socialiste avea dreptul la un concediu la mare, la un sejur de 12 zile pe litoral, iar cei pe care îi vedem acum încingînd hora la Eforie nu sînt alții decît copiii și nepoții celor de atunci. Nu zic că era bine sau că era rău, oricum în România socialistă toată lumea trăgea chiulul, iar de muncit se muncea puțin și cam în silă, așa că nu se punea problema că-ți permiți sau nu să mergi pe litoral, ca acum. Și oricum întreaga țară era un lagăr de concentrare, nu aveai unde să te duci în altă parte, nici nu îndrăzneai să visezi că ai putea merge în concediu pe vreo insulă din Grecia, asta era băltoaca noastră, acolo te duceai.

Însă care era problema, de fapt, cu oamenii ăștia? De ce ceilalți, care erau mai „domni”, mai intelectuali, evitau locurile pe care ei le frecventau, de ce exista încă de pe atunci o disociere? Din aceleași motive pentru care există și astăzi – mojicia, lipsa de educație, dezastrul pe care îl provocau și pe care îl lăsau în urma lor. Eram copil, îi priveam fascinată pe peroanele gărilor din Constanța sau Mangalia cum coborau ca triburile barbare din trenurile care îi aduceau din toată țara și cum își cărau cu ei o întreagă gospodărie, se mutau pentru 12 zile la mare, cu umbrele, scaune pliante (pe atunci nu existau șezlonguri de închiriat), butelii de voiaj, saltele gonflabile, mingi, colaci, pături, perne, casetofon cu baterii sau măcar un radio portabil, sacoșe burdușite cu provizii (pe atunci nu existau Kaufland și Lidl). La restaurant erau ca termitele, deși mîncarea era proastă, se îmbulzeau pînă terminau tot ce era comestibil, apoi dispăreau ceștile, paharele, lingurițele. Totul era un vacarm, o hăhăială, o chirăială de copii, din fericire noaptea te lăsau să dormi pentru că „stingerea” se dădea în comunism la ora 10 seara. Plaja arăta ca o uriașă scrumieră, se fuma mult în anii ’80, plus cojile de semințe și cocenii de la porumbul fiert – cam astea erau snack-urile de atunci. Într-o dimineață ne-am trezit cu un pepene borșit abandonat în fața ușii camerei noastre de hotel, pe cameriste le durea în fund, mama a trebuit să măture și să strîngă tot. Muzica de pe la terase era și ea adaptată clienților, într-un an hit-ul verii a fost „Aoleu, se mărită Mona mea, / Nu știu, Doamne, ce-i cu ea!”. Cam asta era „tradiția” pe litoralul nostru românesc, astea-s obiceiurile și moravurile care se perpetuează lejer pînă în zilele noastre și, încet-încet, se mută și pe alte meleaguri, copy/paste, cred că doar la poporul chinez am mai întîlnit o asemenea reziliență în medii străine, neputința de a se adapta și încăpățînarea de a-și duce China cu ei peste tot prin lume.

Am nimerit întîmplător pe un grup dedicat litoralului bulgăresc, inițial am crezut că e altceva, mi-am dat seama că tot ce-i interesa pe românii de acolo în Bulgaria erau hotelurile în regim all-inclusive. Nu merg la all-inclusive, pentru cineva care mănîncă o singură masă principală pe zi ar fi niște bani irosiți, în plus mi se pare o tîmpenie să stai închis într-un resort și să nu te intereseze nimic din cultura locală, în fine, îi pot înțelege pe cei cu copii care aleg all-inclusive pentru că e mai comod, am rămas în grup ca să casc gura. I-am întîlnit aici pe „țăranii” de la Eforie care au suferit un ușor upgrade, merg pe litoral la vecinii noștri bulgari. În primul rînd, toți pun poze cu mîncare, ce au băgat în ei la mic dejun, prînz și cină, plus gustările de la barul de la piscină, am văzut tăvi pline de mîncare, o abundență ridicolă, pînă mi s-a făcut greață și m-am întrebat: chiar sîntem o nație a cărei singură obsesie e să-și umple burțile? Probabil că, pentru urmașii muncitorilor și țăranilor care își făceau concediile la Mamaia și Saturn și se băteau pe crenvurști la micul dejun, așa arată acum paradisul estival – să ai la dispoziție mîncare „multă, cum îi place românului” (scria cineva de pe grup) din care să tot mănînci și să nu se termine niciodată. După care să comentezi pe net: „Mîncarea a fost așa și așa, nu prea aveai de unde alege, iar prăjiturile erau prea dulci! Nu se merită hotelul ăsta de cinci stele”. Tot la capitolul critici, apar comentarii legate de curățenie – dacă s-a făcut sau nu curățenie zilnic în cameră, dacă s-au schimbat sau nu zilnic prosoapele etc. Mă întreb din nou: la ele acasă, oare cine le face curat acestor doamne și domnișoare, vînzătoare la supermarket sau funcționare la primăria din sat, gospodine și mame? Cine le schimbă prosoapele în fiecare zi? Însă dacă ești la all-inclusive „în străinătate”, pretențiile cresc, capeți deja statutul de boier și aștepți să fii servit, nu ți s-a schimbat prosopul, de vină e amărîta aia de cameristă, mama ei de bulgăroaică puturoasă, să vină managerul hotelului! Alte critici (și astea mă amuză cel mai mult) sînt la adresa altor turiști, în general conaționali, care „practică rezervatul șezlongului de pe plajă, cu prosopul, de la ora șapte dimineață” (mă întreb cine naiba se trezește la ora șapte ca să depună un prosop pe plajă – noaptea minții!), așa că șezlongurile care teoretic fac parte din all-inclusive-ul lor devin insuficiente. Normal, că turistului român îi cade rangul dacă rămîne fără șezlong, e o dramă în toată regula, de ce a mai venit pînă la mare? Cum o să le zică el acasă la nașa și la cumătrul Vali că n-a avut șezlong tot sejurul și a mai plătit și o căruță de bani?! Îmi dau seama, încă o dată, că românii, în general, se merită unii pe alții în vacanță, să-și fure șezlongurile între ei și să-și mănînce unii altora mîncarea care oricum nu se termină niciodată. Apoi să se împace și să o pună de-o horă tovărășească pe plaja de la Sunny Beach. Iar noi, oamenii decenți care nu vrem șezlonguri, să fugim cît mai departe!