Olimpiada din spatele blocului

Olimpiada de acum, de la Paris, mi-a amintit cum organizam și noi, în urmă cu vreo 35 de ani, olimpiada noastră de gimnastică din spatele blocului. Cum improvizam spațiul de concurs și „aparatele”, folosind tot ce aveam la îndemînă, de la bătătoarele de covoare pentru paralele la bănci pentru bîrnă și tăpșanul de lîngă parc pentru sol. Eram 15-20 de concurente, fetițe care visau să devină campioane, eu mereu mi-am dorit să fiu ca Ecaterina Szabo. Și chiar dacă nu aveam talent și nici grație, reușeam să obțin măcar medalia de bronz.

La Cluj are loc, în fiecare an, Olimpiada de gimnastică din spatele blocului. De organizare se ocupă Alis, o fată mai mare care e unguroaică, și uneori și Andreea românească, însă ea și concurează, în cel mai rău caz doar la proba pe aparate pentru că e specialistă la paralele, poate să se dea peste cap chiar și de zece ori la rînd fără să amețească și fără să-i dea sîngele pe nas. În total, sîntem vreo cincisprezece concurente, de la toate blocurile din jur, pentru că olimpiada noastră e vestită. Avem diplome, avem chiar și medalii – Alis adună din timp ambalajele de la ciocolățile pe care le primește din Ungaria pentru medaliile de aur, de argint și de bronz, apoi decupează cercuri din carton și le îmbracă în staniol. E un staniol fin, ca de mătase, nu ca acela de la dopurile sticlelor cu lapte, iar medaliile poți să juri că-s adevărate, exact ca acelea pe care le-au primit gimnastele noastre la Olimpiada de la Los Angeles din 1984. Nu știu unde e orașul Los Angeles, tata-mare mi-a zis că e foarte departe, însă Olimpiada am văzut-o cu toții la televizor ca și cum am fi fost chiar acolo, în America, iar eu am plîns de bucurie cînd a cîștigat Ecaterina Szabo.

După ce ne înscriem pe listele lui Alis, începem antrenamentele pentru Olimpiadă, iar toate fetele nu mai vorbesc despre altceva decît despre gimnastică. Este marele concurs al verii. Ne antrenăm la fiecare aparat în parte, ne inventăm exercițiile ca să aibă elemente cît mai dificile. La sol, ne antrenăm pe spațiul verde din fața blocului, chiar lîngă biserică, uneori mai vine cîte un popă ca să ne alunge de acolo. Facem șpagatul, piruete, lumînarea, podul de sus, podul de jos, lenta, adică stînd în mîini cu cădere în pod, verișoarele mele de la „Petru Groza“ fac chiar și cîte un flic-flac. Mă uit la ele cu invidie, de pe margine – sînt slabe ca niște așchii, se îndoaie în față și în spate de parcă n-ar avea oase-n burtă. „N-am nici o șansă în fața lor!” – îmi zic eu cu amărăciune. Iar eu îmi doresc așa de mult să ajung gimnastă ca Ecaterina Szabo!

– Drage fete, anul ăsta facem și exerciții impuse, ne zice Alis care nu vorbește bine românește. Ca juriul să vadă că voi știe figurile de bază! Eu acum arăt la voi exercițiul, voi învățați de la mine!

Iar Alis, care are șaispe ani, ne arată exercițiul impus care mie mi se pare foarte simplu, e un soi de fîțîială la sol.

– Și acuma, voi repetați după mine!

N-are rost să repet, mai bine mă concentrez pe aparatele mai grele – pe sărituri, de exemplu, unde trebuie să fac o întoarcere de 360 de grade.

– Adina, tu ținut minte? mă întreabă zîmbitoare Alis. E chiar o fată foarte drăguță și corectă, ar trebui să mă pun bine cu ea, mai ales că e și președinta juriului.

Mai sînt doar două zile pînă la olimpiadă, tata-mare s-a săturat de antrenamente, de tropăielile noastre prin casă, de piruetele de pe hol și mai ales de podul de sus care mereu se încheie cu cîte o bufnitură de se zguduie podeaua. Ne zice mereu:

– Mai încet, că vă aude doamna de jos care e bolnavă cu nervii!

Eu visez că pot face șpagatul pînă jos în fiecare noapte. Iar în ultima noapte înainte concurs, visez că urc pe podium și că iau medalia de aur exact ca Ecaterina Szabo.

În ziua Olimpiadei, ne strîngem pe spațiul verde de lîngă biserică și începem cu exercițiile impuse la sol. Din juriu fac parte Alis și alte două fete mai mari, de la ea de la liceu. Toate concurentele trebuie să execute pe rînd figurile, iar Alis afișează notele pe niște foi de hîrtie. Verișoarele mele iau notele cele mai mari, așa cum era de așteptat.

Îmi vine și mie rîndul. Adevărul e că nu mai țin minte nimic din exercițiul impus pe care mi l-a explicat Alis, nici măcar nu m-am străduit să-l rețin, era doar o fîțîială la sol, ce rost avea? Ce rost au exercițiile impuse cînd poți să faci toate figurile după capul tău?

– Nu pot să fac că nu e muzică, zic eu. La sol, mereu e muzică la Olimpiadă!

– Hai, Adina, că-ți cîntăm noi! zic verișoarele mele ca să mă încurajeze. Sînt convinsă că le-a spus deja mama-mare să aibă grijă ca nu cumva să pierd la Olimpiadă, pentru că eu sînt mai mică și o să mă supăr dacă n-o să iau nici o medalie.

– Ce-ți cîntăm? insistă verișoarele mele, ca să-mi fac exercițiul. Angela? Mihai Constantinescu? Mirabela? Hai asta, că e mai ritmat.   

Și încep să cînte și să aplaude:

– Roata morii se învîrtește, țac, țac, țac... Inima se chinuiește, țac, țac, țac...

Oftez, n-am ce face, trebuie să fac exercițiul impus. Mă avînt la sol și încep printr-o serie de piruete, fac un semișpagat, apoi mă trîntesc pe iarbă și mă chinui să țin lumînarea cît de cît dreaptă. Fac și podul de jos care îmi iese și închei în forță cu alte piruete, după care îmi îndrept spatele, lipesc călcîiele, sug burta, ridic o mînă în sus, așa cum am văzut că fac toate marile gimnaste de la olimpiadă.

– Morărița-i cu fuiorul, țac, țac, țac... și fuiorul-mi poartă dorul, țac, țac, țac.

Am terminat, mă uit cu încredere spre Alis și spre juriu, în fond exercițiul meu, chiar dacă nu am respectat figurile, nu a fost rău deloc.

Alis afișează nota pe o coală de hîrtie – nota 0.

– Tu nu ținut minte exercițiul impus, făcut altul din capul tău... n-am ce să fac! zice ea necăjită.

Asta-i bună – să încep Olimpiada cu nota 0! Dar lasă, nu-i nimic, voi recupera la celelalte aparate unde am exersat zile întregi, îmi fac eu speranțe și tocmai atunci apare val-vîrtej popa de la biserică, barba îi flutură-n vînt. Se repede la noi.

– Ce faceți aici?! Călcați iarba din părculeț? Rupeți florile? Parcă a trecut o turmă de vaci pe aici! mai zice el și arată locul din iarbă unde am făcut eu piruetele.

– Domnule părinte, aici este Olimpiadă! încearcă să-l înduplece Alis. 

– Ce Olimpiadă faceți voi lîngă cele sfinte? țipă părintele. Hai, valea de aici!

Mai erau șase concurente de evoluat.

– Exercițiul impus se anulează! hotărăște Alis, după ce părăsim spațiul verde și popa se retrage în biserică. Se începe toate de la zero, la individual compus.

Ce baftă am! Și cînd mă gîndesc că era cît pe-aci să învăț pe de rost prostia aia de exercițiu.

Individualul compus se ține în spatele blocului și mă descurc binișor. La sărituri, care e o bară în formă de L, iau 7 și 9,5, la a doua săritură, cea cu întoarcerea de 360 de grade. Nu-mi ies mie chiar 360, însă nu mă dezechilibrez prea tare la aterizare, fac un singur pas în spate, după care lipesc călcîiele, sug burta, ridic mîna în sus și salut publicul. Pînă și Iancu care e mare sportiv mă privește cu invidie de la balconul lui de la 4. Da, a fost o săritură reușită. Verișoarele mele mă felicită, simt că am o șansă la podium.

La bîrnă, mai întîi trebuie să rugăm o tanti care stă pe bancă și tricotează să se dea la o parte ca să putem folosi aparatul. Nu ne așteptam să fie acolo, de obicei ele apar mai spre seară, după ora de liniște.

– Vă rog, tanti, că avem și noi Olimpiada de gimnastică! insistă Andreea românească.

În părculeț, banca asta e singura întreagă, celelalte sînt rupte. Tanti se ridică, dar continuă să tricoteze, o ditamai mînecă de pulover începe să se lungească în urma ei.

– No, tulai Doamne, dar ce-o fi și cu Olimpiada asta? rîde ea.

(un fragment din cartea Vine vacanța cu trenul din Franța, Grupul Editorial ART, 2022)