În preajma alegerilor

● Fostă vînzătoare de peşte în hala de la Obor este în prezent preşedintă de bloc, după ce a reuşit s-o dea jos pe doamna profesoară de la etajul trei care reprezenta regimul totalitar al surorilor Florentina. S-a înscăunat de una singură, căci la alegerile „de bloc” nu s-au prezentat decît cinci locatari, plus femeia de serviciu care voia o mărire de salariu. A primit-o ca să tacă, să nu zică mai departe că „s-au furat” alegerile. Apoi noua preşedinta a numit-o administratoră pe una de la blocul de vizavi care n-avea nici o o treabă cu blocul nostru, însă era docilă şi o putea ţine sub papuc. L-a cinstit cu cîteva beri pe „mecanicul” blocului – un beţiv – şi i-a cîştigat loialitatea. Curînd au alcătuit o mică gaşcă sau un grup de interese – ea, administratora, mecanicul şi femeia de serviciu. Aceștia reprezintă clasa conducătoare a blocului nostru, iar noi, locatarii, avem datoria de a plăti întreţinerea şi de a nu crîcni. În fiecare marţi şi joi, zilele în care „se fac încasări”, o poţi găsi pe fosta pescăreasă ţinîndu-i companie administratorei în spălătoria de la ultimul etaj. Împreună fac socoteli şi discută despre „binele” blocului. Duşmanii cei mai mari ai acestuia sînt restanţierii, din cauza lor nu se pot plăti facturile şi blocul decade. Pescăreasa se uită pe liste pentru a descoperi pe împricinaţi, deşi îi ştie pe de rost, probabil că-i visează noaptea. „Uite-l p-ăsta de la şase! Păi, nu şi-a luat Opelu’ ăla argintiu acu’ două săptămîni?! Şi-a luat Opel nou şi nu poate plăti două restanţe! Cîtă nesimţire! Nu mă mir că blocul ăsta merge așa cum merge...” Administratora ţîţîie şi îi dă dreptate: „Ia să-l sunăm noi pe respectivul... poate trebe să-i reamintim, că are memoria scurtă!”. Îl sună pe duşman. Nu răspunde. Pe listă mai figurează şi „aia de la unu, măritată c-un arab”. „Adică arabu’ ăla are două case de schimb valutar şi ea nu-şi permite să plătească o amărîtă de întreţinere?!” Sfidare! O sună şi pe „curva aia”. La telefon, e numai lapte şi miere, însă se întîmplă aşa doar la prima restanţă, la a doua se trece la somaţii şi ameninţări. „Vă aşteptăm pe la noi, să ştiţi! Cu drag. Sîntem aici, la spălătorie, eu şi doamna administratoră, poate ne daţi şi nouă ceva!”

● Bunicul meu obișnuia să-mi spună următoarea anecdotă: în 1946, în ziua alegerilor, la el la țară, într-un sat de prin Oltenia, bărbații își obligau femeile să meargă la secțiile de votare și le învățau pe cine să pună ștampila: „Ochiul, ochiul, ’tu-ți soarele mă-tii!”. Ochiul fiind simbolul țărăniștilor, iar soarele, întîmplător, era cel al comuniștilor. Însă n-a mai contat cine cu cine a votat. Comuniștii au furat alegerile, „soarele” a răsărit pe cerul patriei noastre.

În ultima parte a vieții, bunicul meu rămas fidel regimului în care a trăit o viață întreagă. Era unul dintre cei mulți care se obișnuiseră cu sistemul și cu lipsurile lui ca și cum așa „ne-a fost dat”. Ba chiar la un moment dat cîștigase o Skoda la „Loz în plic”, un semn pentru el că norocul nu ține de sistem. După ce a picat comunismul, din 1990 pînă cînd a murit, n-a ratat nici un vot, deși afirma cu o oarecare vehemență că el „nu ține” cu nici un partid. Vorba lui preferată: „Cu cine să țin? Îmi bagă mie vreunul ceva în traistă?”. În preajma alegerilor, erau lungi discuții în care membrii mai tineri ai familiei încearcau să-l influențeze politic pe tata-mare. Deși nu recunoștea, cu toții aveam senzația că votează „cu cine nu trebuie”. „Asta e, nu poți să-l schimbi!”, gîndeau fiicele, ginerii și nepoatele și puneau punct discuțiilor ca să nu degenereze în scandal. Vota invariabil cu FSN și cu toate formele și formulele lui ulterioare.

În duminica alegerilor, bunicul, un fost cadru al armatei, se îmbrăca frumos la costum și mergea la vot. Dincolo de opțiunile lui, era vorba de o îndatorire cetățenească pe care o respecta. Și un simț al răspunderii pe care nu-l dobîndise în armată, ci în copilăria din satul său de olteni. Iar ziua votului era o zi specială, deși nu mergea la biserică înainte, căci era ateu. Totuși, o aștepta cu îngăduință pe nevastă-sa să se întoarcă de la slujbă și mergeau la vot împreună. După aceea, bunica ne mărturisea la telefon: „Mi-a tot zis el cu cine, dar eu nu votez cu comuniștii aceia, i-am zis că da, da și am votat cu ăilalți… ce, trebe el să știe cu cine votez eu? Votul e secret…”. După votare, bunicul mergea la complex ca să tragă una mică și să comenteze alegerile cu ceilalți pensionari. O notă actuală – fără să o știe, tata-mare (Dumnzeu să-l odihnească!) și cei din generația lui ne-au anulat vreo 10-15 ani din viața noastră, nici nu poți să-i urăști, nici nu poți să-i condamni.

● În decembrie 2016, prezența la vot a fost sub 40%.  Noi, cei care am votat, sîntem o minoritate. Și alegem oameni care reprezintă o minoritate. O bună parte a României cu drept de vot e pe rețelele sociale și i se fîlfîie. Dau check-in-uri prin aeroporturi, mai pleacă pînă la Berlin ca să vadă cum e viața pe acolo, se înghesuie la casele de bilete din gări ca facă un drum pînă acasă pe gratis, se mai întîlnesc cu prietenii din liceu, mai pun de-o petrecere, socializează, află care pe unde mai e plecat și cît de bine o duce pe acolo pe unde e. Binele colectiv e o noțiune abstractă, de fapt nu există. Primează binele personal la care se poate accede prin căi mult mai simple și mai la îndemînă, prin părinți și cunoștințe, fără să mai alegem președinți și parlamentari. Acum e la îndemîna oricui din România „să-și facă un viitor”. Doar să nu vrei să muncești. În România „e nasol”, dar nu te ține nimeni legat cu lanțuri. Avioanele spre Germania au devenit un soi de rate, trebuie doar să fii determinat să pleci. De ce ar mai pune umărul ca să schimbe un sistem oricum corupt și disfuncțional cînd e atît de simplu să se integreze în alt sistem, al altora, care poate că nu merge ca pe roate, însă le asigură o viață liniștită și decentă? De ce ar mai vota?

De multe ori m-am întrebat unde am greșit în ultimii douăzeci de ani, ca cetățean al acestei țări. Cum aș fi putut să mă implic altfel, în așa fel ca binele colectiv să-mi aducă și binele personal? Mă întreb și de ce n-am plecat la timp sau dacă mai are rost să plec. Nu știu. Orice răspuns pe care l-aș da ar putea să fie doar un pretext. O lipsă de curaj. Sau dimpotrivă, o confirmare a faptului că locul meu e, de fapt, aici. Pînă o să mi-l găsesc, mă simt setată într-un stand-by care durează la nesfîrșit.

● „V-am adunat aicea ca să vă spun că demisionez din funcția de administrator pe care o dețin de opt ani de zile în cadrul acestei asociații de locatari «Confortul sc. II» din motive... să nu mai insist, cred că voi toți cunoașteți motivele, nu mai e cazul să le enumăr...” Domnul Dobrescu își începuse discursul de adio tușind grav și aruncînd o privire severă auditoriului format dintr-o parte aproape neglijabilă a locatarilor adică Doru, dom’ Miron, Lidia, colonelul, doamna Mari, președinta de bloc și cam atît. „Ce motive, dom’le, ce motive?”, îl întrerupe curios colonelul. Domnul Dobrescu își păstrează calmul, tușește grav pentru a doua oară și începe să enunțe motivele de parcă și-ar citi testamentul: de ani de zile locatarii și bunii lui vecini „i-au furat obiectul muncii”, nu-l mai lasă să facă nimic „spre binele blocului”, ba dimpotrivă, „îl îndeamnă indirect să ducă blocul de rîpă”, prin sabotarea acțiunilor administrației. Auditoriul îl ascultă un timp în tăcere; primul care ia cuvîntul este Doru: „Lasă, dom’le, prostiile astea! Dumneata ești un bun administrator, chiar faci treabă!”. Lidia îl aprobă: „Noi pe dumneata te vrem!”. Se mai aud cîteva glasuri: „Are dreptate!”. Domnul Dobrescu este impresionat, nu știe ce să mai zică, îi vine să-i ia pe toți în brațe și să-i pupe, dar se abține și rămîne sobru, decizia sa e irevocabilă: „Nu pot, fraților, să rămîn, că tocmai îmi dădui demisia!”. Domnul Miron vine cu propunerea salvatoare: „Nu-i nimic, te realegem!”.