Adolescența – cum să-i supraviețuiești?

Am văzut, ca mai toată lumea din „bula” mea de prieteni sau din alte „bule” adiacente, miniseria Adolescence de pe Netflix. Mi-a plăcut, categoric este un film bine făcut și, mai ales, bine jucat, puștiul face un rol grozav, însă acest text nu e o cronică de film. Mulți spectatori din categoria adulților au fost șocați de ce se întîmplă în mințile acestor teenși la care ei deja nu mai au acces, de impactul rețelelor sociale etc. Eu nu am copii și nu cred că voi mai avea vreodată, așa că nu m-am uitat la film din această perspectivă. În primul moment, m-am uitat din perspectiva de scriitor și mi-am dat seama că nu cred că se poate scrie literatură pentru această categorie de vîrstă – Young adult o numesc editurile. Pentru mine e clar că literatura nu ajunge la ei și că nu este o formă de exprimare în care să se regăsească. Literatura pentru adolescenți – o demonstrează deja studiile – este, de fapt, citită de pre-adolescenți – 9-10-12 ani – sau de către părinții/profesorii care o recomandă. De fapt, în România, cam de prin clasa a VII-a, elevii nu mai citesc mai nimic, pentru că deja este și presiunea fantastică a examenului pentru care trebuie să citească „obligatoriile”. Așadar vîrsta ideală a cititului, în zilele noastre, merge în jos spre ciclul primar și spre primii doi ani de gimnaziu. Dar lucrurile nu s-au schimbat doar din cauza Internetului și a rețelelor sociale. Eu sînt un exemplu viu în acest sens: am citit pe rupte pînă cînd am intrat la liceu, după care am citit aleatoriu și fără vreun chef anume, de la romane pseudo-erotice de tipul Sanda Brown la Kafka sau la Philip Roth. Dar vă spun sincer, atunci cînd îmi doream cu ardoare să devin o tipă populară în liceu, nu-mi mai ardea deloc de citit!

Privind în urmă, îmi dau seama că adolescența a fost Evul Mediu al existenței mele. Niciodată n-am trăit o perioadă mai întunecată, mai depresivă, mai lipsită de încredere în ceea ce reprezint eu ca om, ca persoană, ca atunci. E o vîrstă la care nu m-aș mai întoarce niciodată. Și a început de pe la 12 ani, atunci cînd m-am îndrăgostit obsesiv de antrenorul meu de karate care era cu cel puțin 15 ani mai în vîrstă decît mine. Dragostea asta a durat vreo trei ani, desigur nu s-a concretizat în nici un fel, omul era super-decent, avea centura neagră și ne preda tehnici de karate, dar era un idol atunci cînd apărea în sală cu kimono-ul lui alb și foșnitor, un mascul desăvîrșit, iar noi, fetițele de 12-13 ani, eram topite. I-am dedicat un jurnal în care i-am observat comportamentul la antrenament: azi nu mi-a corectat deloc mișcările, azi a băgat-o în seamă mai mult pe X, azi e o zi tristă pentru că pur și simplu n-a venit. Desigur, nu-mi imaginam la vîrsta aia nici un fel de aventură erotică cu el, tot ce-mi doream era să mă iubească, să devin campioană mondială de karate ca să-i demonstrez că sînt cea mai bună, să-l despart de soția lui și să-i fac mulți copii – mici karatiști, desigur. Mă închideam în camera mea unde aveam un afiș uriaș pe perete de la o federație din asta de karate cu autograful lui, îl țin și acum minte: „Mult succes și încredere în viitor!”, și-l sărutam în fiecare seară pînă cînd semnătura se topise în hîrtie. Absolut horror. Păi, dacă omul asta ar fi fost, din întîmplare, un pedofil, cedam leșinată, doar din adorație, fără nici măcar să conștientizez că era ceva greșit acolo.

În plus, tot de pe la 12 ani am început să-mi urăsc părinții. Niște părinți normali și absolut minunați, dacă ar fi să-i „evaluez” acum, față de toți părinții „distruși” ai adulților pe care îi cunosc. Părinții mei mi-au fost prieteni, s-au jucat în permanență cu mine, în casa noastră n-a fost nicicînd vreo neînțelegere sau vreun conflict, am avut noroc și totuși nici așa nu a fost bine. La 12 ani nu mai voiam să merg alături de ei pe stradă – mă făceau de rîs. Mă gîndeam că mă întîlnesc cu vreun băiat care mă place, iar eu sînt „la plimbare cu părinții”. Uram să merg cu ei în vacanțe (deși pînă la 12 ani fuseserăm împreună peste tot), aveam senzația că maică-mea e prea cicălitoare, că taică-miu vorbește prea tare, totul la ei mi se părea jenant, cringe. Ieșeam la 6 dimineața din hotel ca să fac karate și kata de una singură pe plajă, la lumina răsăritului, sperînd că de undeva, de departe, mă va vedea și sensei și mă va aprecia. Nimeni nu se mai putea înțelege cu mine, nu scoteam o vorbă toată ziua, dacă aș fi avut telefon, probabil că mă refugiam pe telefon.

Apoi am intrat la liceu și a fost și mai rău, mult mai rău. Totuși, am uitat de tot de antrenorul de karate, am intrat într-o altă etapă a adolescenței mele. La liceu, erau fetele sexy, populare, în general fetele slabe, erau fetele care aveau deja iubiți dintr-a noua (în general, „bărbați” de-a douășpea) și se sărutau cu iubiții lor pe culoarele liceului, chiar dacă profii îi izgoneau de acolo, doar ca să le facă în ciudă celorlalte fete care nu aveau pe nimeni, erau mai grase, șleampăte și nepopulare. Doar fata curtată și cu iubit conta, celelalte erau de umplutură, îmi amintesc de o fată extrem de slabă, serafică, gen Kate Moss, care într-a noua îl avea pe cel mai rîvnit băiat din liceu, într-a unșpea a fost diagnosticată cu un cancer osos, a murit un an mai tîrziu, sărăcuța. Și cît o invidiam pentru că băiatul ăla minunat o ținea în brațe! Așadar, primul an de liceu a fost oribil, veneam la școală cu cămășile lungi ale lui taică-miu care să-mi acopere fundul prea mare, apoi dintr-a zecea am început să slăbesc. M-am înfometat cumplit, fără nici un sfat de la vreun nutriționist, nici măcar nu eram grasă, eram doar o fată sănătoasă, robustă și nepopulară. Am făcut tot felul de infecții, mi-a căzut părul, mi-a dispărut ciclul, ai mei nu știau absolut nimic, eu doar voiam să mă încadrez în norme și să intru în blugii Motor nr. 27. Îmi doream să am o gașcă în care fiu populară și să mă ducă acasă de mînă un băiat. Atît. Desigur, după ce am slăbit am început să fiu remarcată. Perspectiva din serialul Adolescence e cea a băiatului care nu e acceptat și devine un agresor. Însă perspectiva fetei e la fel de cumplită (cu sau fără rețele sociale). Eu pe tot parcursul liceului m-am simțit o „marfă” care aștepta în curte ca un băiat mai de Doamne-ajută de acolo să o aleagă, să o bage în seamă. La un moment dat, am început să fumez, se dădeau țigări la bucată la chioșcul de lîngă liceu, tocmai pentru că mi se părea ciudat să mă holbez la tipul pe care îl plăceam fără să fac un gen lejer, ceva. Tot timpul eram îndrăgostită fără să știu de cine anume. Tot timpul aveam acea furie că nu sînt acceptată, că nu pot ajunge în anumite grupuri în care e și El. La un moment dat, printr-a noua, am fost într-o excursie la Predeal cu unii ceva mai mari decît mine, iar un băiat necunoscut m-a invitat la dans și m-a pipăit pe sub pulover, mi-a atins sînii, am venit acasă cu o senzație de profund dezgust – cum pot să fiu atinsă astfel? (mai ales că băiatul nu-mi plăcea) –, am făcut duș de o sută de ori și m-am întrebat dacă nu cumva voi rămîne însărcinată. Iar într-a douășpea am luat-o razna cu totul – am intrat (în sfîrșit!) într-o gașcă cool de hippioți, m-am cuplat cu un tip cu patru ani mai mare care venea să mă ia de la școală și mă simțeam tare mîndră, nu mai voiam să învăț nimic, am ratat facultatea la care visasem din clasa a VIII-a, am început să beau lichior „Draculina” cu paiul, nu mi-era gîndul decît la ieșiri în Vamă și petreceri. Mi se părea că sînt „matură” și diferită față de toți colegii mei. Mi-am revenit abia prin anul II de facultate, adică pe la 21 de ani.  

Vă zic sincer, dacă m-aș putea întoarce în timp, n-aș mai putea să trec niciodată prin așa ceva. Și în tot acest tăvălug de emoții, de hormoni, de nesiguranțe, intervine și procesul educațional, școala – tu ce vrei să faci cu viața ta? Ce vei alege pentru viitorul tău? Presiunea care se pune pe acești copii, căci în fond la 16-18 ani ești doar un copil, a sistemului, a părinților, e incredibilă, consilierea psihologică e inexistentă.