Pe Mircea Eliade l-am cunoscut personal, la Paris, prin intervenția generoasă a lui Sorin Alexandrescu, nepot de soră al profesorului. Eram bursier Humboldt în Germania, la Bad Godesberg (Universitatea din Bonn), iar dl Eliade era, pe timp de vară, în apartamentul său de la Paris. Ținusem mult la această întîlnire, pentru că traversam un episod orientat intens spre istoria religiilor. M-am dus deci la Paris, cu sprijinul bursei germane, și am avut șansa unui bogat dialog cu marele savant despre care am vorbit și cu alte prilejuri. Au rezultat cîteva scrisori, dintre care n-am regăsit în arhiva mea decît pe cele două pe care le reiau la această rubrică. Ciorna care urmează e neterminată, iar a doua mea scrisoare n-am reușit să o mai găsesc, deocamdată. Mircea Eliade mi-a răspuns însă la amîndouă. Profesorul a avut reacții și recomandări judicioase la întrebările mele poate școlărești, dar autentice. O precizare: nu public aceste scrisori – cum s-ar putea crede – ca să mă dau mare că am fost în dialog cu o marcantä personalitate culturală. Vreau doar să mă asigur că pot adăuga în documentarul unei viitoare monografii a marelui savant și aceste pagini, semnificative, cred, pentru profilul său intelectual.
Stimate dle profesor,
Am primit ieri Histoire des croyances și Șamanismul. Vă mulțumesc din toată inima. Am vagabondat prin ele toată ziua și ceva din noaptea trecută, rămînînd (ca de obicei cînd am în mînă cărțile dvs.) cu o vehementă senzație de definitivat intelectual, de forță organizată, pe scurt, de „Operă” în sens absolut. Sedus și disperat deopotrivă. Ca dinaintea unui fluviu splendid pe care însă nu-l poți socoti traversabil. Am impresia că multă vreme de-aci încolo cei care vor avea totuși îndrăzneala de a face „istoria religiilor” vor trebui, întrucîtva, să se mulțumească a nu redacta decît note – mai mult sau mai puțin inspirate – la lucrările dvs.
Am uitat să vă întreb asta la Paris (dar cîte n-am uitat...): ce ne rămîne de făcut nouă, celor mai tineri, dacă apucăm calea indicată de dvs.? Știu că din unghiul unui anumit „optimism științific” e mereu ceva de făcut, în orice domeniu. Că ar mai fi de analizat practicile rituale ale cutărui trib african, că mai poți încă aștepta „surprize” arheologice în legătură cu unele temple eleusine sau indiene, că, în fine, poți reintegra toate datele unei alte ipoteze de lucru, unui alt sistem. Pe de altă parte, există în istoria oricărui domeniu un punct, dincolo de care progresul de tip strict „extensiv” apare ca neesențial. Într-un astfel de punct a ajuns cred istoria religiilor după ce dvs. i-ați dat Tratatul și Istoria.
Și mai departe? Încotro s-o luăm, dacă „extensivul“ e, practic, neinteresant? Să continuăm în intensiv? Dar cum s-o facem fără a cădea în mesianism, trăirism și predică? Să încercăm să regîndim lumea, în întregul ei, sub specia miturilor? Să vedem ce ne poate învăța sacrul despre toate compartimentele profanului? Să scriem o chimie mistică? O biologie mistică? Să reintroducem matematicile în pythagoreism? Sau, pur și simplu, să întemeiem noi biserici? Îmi spun tot mai des (am în cap și catastrofa din București, și cele – de alt ordin – de pe aici) că nu prea mai avem timp pentru a zăbovi în gratuitățile științei. Trebuie să ne gîndim la eficacitatea ei. Evident, gîndind astfel, stau pe marginea celor mai vulgare riscuri: pot cădea în militantism băbesc sau în profetică de salon. Dar nici ezitarea în care sînt acum nu e mai nobilă...
Cred că veacul acesta vă datorează cea mai plină de consecințe descoperire a lui: reabilitarea, revivificarea ființei simfonice a Sacrului-în-Act, a Mitului. Dar, reușind performanța aceasta, nu creați de-aci înainte, tuturora, răspunderea de a trăi cu această ființă renăscută? Vom mai zăbovi deci în a-i număra vertebrele sau în a-i descrie metabolismul? Ați înviat-o pentru ca noi s-o restituim muzeelor? Oricine se apucă azi de studiul religiilor trebuie, cred, să înceapă cu asemenea întrebări și cu încă două-trei spaime și perplexități asemănătoare. Restul nu e decît zel academic, dacă nu simplu carierism...
În ce mă privește, se conturează tot mai limpede decizia întoarcerii în țară. Mi-e greu să explic asta în termeni care să nu sune retoric sau infantil. Am totuși sentimentul că pot împlini acolo – fie și prin simplă prezență (căci nu-mi fac iluzii în legătură cu șansele exterioare ce mi se vor oferi pentru a face istoria religiilor) – un rost, pe care aici nu mi-l găsesc, mai exact, un rost pe care lumea de aici nu mi-l poate atribui. Adaptată situației mele, metafora „calului troian” pe care o invocați în timpul întîlnirii din februarie poate căpăta semnificația unui program de viață. Sînt marcat, întrucîtva, de „modelul Noica” – autenticul cal troian din „cultura” românească postbelică, cel care a pus în cîrca mea și a altor cîtorva tineri o formă de răspundere pentru atmosfera spirituală de acasă, de care nu ne mai putem dezbăra, oricîte deziluzii ne-ar sta împotrivă. Întorcîndu-mă, îmi voi petrece, cred, timpul încercînd să mă zbat pentru traducerea cărților dvs., pentru reabilitarea lui Nae Ionescu, pentru editarea operei lui Noica, pentru întemeierea unui centru de orientalistică la institutul unde lucrez și pentru scrierea cîtorva cărți fără ultime pretenții științifice, dar decise să asigure continuitatea – fie și nespectaculoasă – a unei anumite problematici în cultura noastră. (scrisoare, cum am spus, neterminată)
Paris, 29 decembrie 1976
Stimate domnule Pleșu,
Nu-mi voi ierta curînd întîrzierea cu care răspund celor doua scrisori ale d-tale! Am avut tot felul de necazuri (cel mai grav – și care explică prezența mea la Paris – fiind boala cumnatei mele). Și tot speram (cum scriai de curînd) că vei veni la Paris, puțin înainte de Crăciun. Speranță pe care n-am pierdut-o încă – deși plecarea mea la Chicago se apropie (3 ianuarie). Îți trimit această scrisoare ca să știi măcar atît: că regret profund neglijența mea... (mă întorc, pentru vreo zece zile, între 10-25 februarie; poate ne întîlnim atunci...).
Ceea ce îmi spui despre universitățile germane mă deprimă nespus, deși eram pregătit și pentru această decădere. Aș fi vrut să stăm de vorbă; mai precis, să te ascult pe dumneata vorbindu-mi despre planurile și speranțele dumitale. De la Sorin (Sorin Alexandrescu, n.m., A.P.) și din cele două scrisori am învățat să-ți admir maturitatea și bogăția, varietatea lecturilor. (Ceea ce spui despre Lévi-Strauss este atît de adevărat... dar Zeitgeist-ul îi dă dreptate: vezi succesul romanelor nouvelle vague ilizibile, nesemnificative, artificiale...) Ce mă încîntă mai mult în formația d-tale culturală este „deschiderea” către civilizațiile extrem-orientale. Nu cred că mai este posibilă o înțelegere totală a condiției umane fără asemenea salturi dincolo de tărîmurile pe care le-a cucerit genialul Alexandru Machedon. Are să apară curînd (sper!) Collected Essays, ale lui Ananda Coomaraswamy, și va revela o dimensiune a Indiei tradiționale pe care chiar cei mai serioși sanskritizanți o ignoră. Poate ai descoperit deja monumentala Science and Civilization in China a lui Joseph Needham. În ultimul volum apărut (V, 2) începe prezentarea și analiza alchimiei chineze (care va continua în următoarele patru volume). M-ar interesa să știu ce surse ai utilizat pentru studiul peisajului chinezesc. Vei găsi, de asemenea, mult material și o admirabilă exegeză a „geografiei imaginale” (mundus imaginalis) așa cum se revelează în pictura persană, în scrierile lui Henry Corbin (în special, L’imagination créatrice dans le soufisme d’Ibn Arabi, Paris, 1958, dar vezi și En Islam Iranien, I-IV, 1971-1972).
...Văd că m-am lăsat antrenat în bibliografie, în loc să stăm de vorbă. Dar sper să te întîlnesc la Paris în iarna 1977.
Îți urez noroc (termen cu semnificație specială pentru noi toți din Europa orientală) și multă sănătate (ți-o spune asta unul care și-a pierdut-o de mai multe ori...).
Al d-tale, cu prietenie,
Mircea Eliade
.jpg)
.webp)
.jpg)