Necunoaștere și ignoranță

Acum mulți ani, un politician român foarte arogant a fost surprins de o întrebare a unui reporter: „Știați că apa noastră de băut conține hidrogen? Ce-i de făcut?”. „Vom lua imediat măsuri pentru cercetarea cauzelor și înlăturarea efectelor”, a răspuns politicianul stîrnind rîsul. Se pare că ignora că orice moleculă de apă conține doi atomi de hidrogen și unul de oxigen.

Dar – ar putea obiecta un apărător din oficiu al amintitului politician – mulți oameni mari și înțelepți n-au cunoscut formula apei. De ce nu rîdem și de ei? De exemplu, Aristotel credea că apa e un corp simplu definit de „rece” și de „umed”; Platon susținea că apa se compune din atomi în formă de icosaedru (un corp geometric regulat alcătuit din 20 de triunghiuri echilaterale). Nici Galilei, nici Newton nu știau mai multe și, pînă la începutul secolului al XIX-lea, de fapt nimeni nu cunoaștea formula apei și nici măcar n-avea idee de noțiunea de „formulă chimică”. La fel, desigur, și în multe alte privințe. Erau deci Platon, Aristotel, stoicii, Galilei, Newton și mulți alți oameni mari la fel de ignoranți ca și politicianul nostru și merită blamul nostru?

Nu. Ei erau, ce-i drept, necunoscători, dar nu și ignoranți (în sensul dat de mine acestor termeni), spre deosebire de politician. Nici unii, nici alții nu știau, desigur, anumite lucruri. Dar cei vechi nu știau lucruri pe care încă n-aveau cum să le cunoască. Nu exista încă noțiunea de element chimic, ba nici cea de chimie sau de fizică în sens modern. Metoda experimentală nu fusese încă pusă la punct de Bacon, iar instrumentele de măsurare erau rudimenare. Nu aveau cum să descompună apa și cum să cerceteze componentele rezultate. A o considera deci un corp simplu era rezonabil și științific. Pentru timpul lor, teoriile lor erau remarcabil de ingenioase și deja țineau de știință, deosebindu-se radical de explicațiile mitologice.

Prin urmare, fac o distincție esențială între necunoaștere și ignoranță, între necunoscător și ignorant. Necunoscătorul nu știe ceea ce nici știința epocii lui nu știe și, de fapt, n-are cum ști;  sau, invers, el crede a ști ceea ce va fi infirmat categoric de știința ulterioară, adesea peste mult timp. Crede a ști, de exemplu, că aerul este un corp simplu, înainte de Lavoisier, admite că planetele sînt alcătuite dintr-o quinta essentia, diferită de materia Pămîntului, înainte de Galilei, crede că epidemiile sînt cauzate de miasme, înainte de Pasteur, susține că speciile sînt fixe, înainte de Darwin, crede, înainte de Cuvier, că au existat cîndva monștri pe lume, precum centaurii sau himera etc. Se înșela, dar nimeni n-ar fi putut ști mai mult pe atunci, căci lipseau mijloacele și instrumentele practice și conceptuale pentru a afla adevărul. Ignorantul azi poate face aceleași afirmații, dar el le comite mult timp după ce știința a lămurit acele probleme. De exemplu, refuză să admită că vaccinurile sînt folositoare, deși beneficiul a fost demonstrat în repetate rînduri; crede că lumea a luat naștere, conform lecturii literale a Bibliei, în urmă cu abia cîteva mii de ani, deși această teorie a fost infirmată de mult, repetat și cu dovezi indiscutabile adunate din geologie, cosmologie, fizică, paleontologie etc. Ba chiar, în unele cazuri, susține că Pămîntul e plat, deși încă grecii, în Antichitate, știau și dovedeau că el este sferic, iar Eratostene a reușit chiar să-i estimeze dimensiunea.

Cineva, acum cîteva sute de ani, putea crede în valoarea științifică a astrologiei, deoarece aceasta nu putea fi încă distinsă bine, în mod obiectiv, de astronomie, iar concepția despre Univers a vremii (geocentrică) încuraja teza că astrele și constelațiile influențează direct și previzibil destinele oamenilor. Omul respectiv nu cunoștea și nici n-avea mijloacele și instrumentele de a cunoaște adevărul – dimensiunea gigantică a Universului și locul Pămîntului în el. El era doar un necunoscător, deoarece n-avea posibilitatea obiectivă să treacă dincolo de știința și tehnicile vremii lui. A susține astăzi însă, cu seriozitate, astrologia nu mai este simplă necunoaștere, ci și ignoranță, deoarece respectiva atitudine decide să ignore deliberat tot ceea ce știința a adăugat între timp, cum ar fi forma și dimensiunea Universului, poziția Pămîntului în sistemul solar, natura stelelor, natura luminii, durata călătoriei luminii de la stele pînă la noi etc. Necunoașterea ține numai de epistemic, ignoranța adaugă însă o esențială dimensiune morală.

Cei vechi erau, așadar, necunoscători într-o mulțime de cazuri în care noi nu mai sîntem. (Viitorul va arăta că și noi sîntem necunoscători într-o mulțime de privințe.) Dar nu erau, în general, ignoranți. Ignoranți sînt, dimpotrivă, mulți dintre contemporanii noștri care, sfidînd milenii și secole de cercetare și investigație științifică, sfidînd experimente și multiple dovezi temeinice concurente, sfidînd informații și educație, aleg să conteste știința, deși aveau la îndemînă toate informațiile și mijloacele prin care puteau cunoaște. Aceștia sînt cei care cred în „adevăruri alternative”, în „științe neconvenționale”, sînt cei care cred în astrologie și parapsihologie, în  spiritism și homeopatie, sînt adepții „Pămîntului recent” (literaliștii biblici) și cei ai „Pămîntului plat”, sînt savanții naziști care au susținut știința rasei și „fizica ariană”, sînt staliniștii lui Lîsenko, sînt antivacciniștii, sînt cei care au susținut, în timpul pandemiei de COVID-19, „complotul medicilor”; negaționiștii Holocaustului fac parte și ei din aceeași categorie. Refuzul tuturor acestora de a lua act de științele epocii lor, de dovezile și rezultatele lor, constituie un blam moral.

Iată deci pardoxul: luați în ansamblu, noi, oamenii secolului XXI, sîntem mult mai cunoscători decît oamenii secolului al XII-lea, să spunem. Dar, iarăși luați în ansamblu, sîntem și mai ignoranți decît ei, căci pe măsură ce a sporit cunoașterea, s-a amplificat și refuzul ei imoral. Iar umbra blamabilei ignoranțe (de tipul celei proprii politicianului la care m-am referit la început) s-a lățit peste lume, în proporții odinioară inimaginabile.