Cavalerul Alb

Îmi amintesc cum, în activitatea mea de peste două decenii din presă, mi s-a întîmplat nu o dată să îmi ceară cineva numărul de telefon (așa era pe vremuri) al unei persoane cunoscute, chiar remarcabile în domeniul ei, la care se ajungea mai greu. Asta pentru că eu reușisem, după mai multe manevre (nu era atît de ușor fără rețelele de socializare) să dau de ea și chiar să facem interviuri sau alte materiale împreună. Mă simțeam foarte importantă atunci, îmi spuneam că respectivii vor spune mai departe despre mine că sînt nu doar o jurnalistă bună, dar și o persoană extrem de generoasă. Nimic mai fals – acei ziariști, care nu erau prietenii mei (deși am avut surprize neplăcute și cu apropiații), nu făceau decît să bage în buzunar rapid munca mea de zile întregi.

Și, cum toate trebuie să aibă un nume, caracteristici și recomandări, sindromul salvatorului am aflat că-i zice „afecțiunii” de care suferă cei care trebuie să se simtă utili cu orice preț. De multe ori, își pot găsi profesii și posturi care să le satisfacă permanent dorința de validare – sînt medici ori îngrijitori, voluntari în diverse asociații, sînt cei care, cu prețul energiei și al timpului lor, rezolvă problemele prietenilor sau de la muncă, numai să fie liniște și toată lumea mulțumită. Asta pentru că, de regulă, au copilărit într-un mediu nesigur, lipsiți de susținere constantă și necondiționată, au fost obligați să-și asume roluri peste puterile și gradul lor de dezvoltare psihologică, sperînd că așa vor fi acceptați și vor supraviețui. Au pus semnul egal între a fi nevoie de ei și a nu fi abandonați vreodată.

Reversul medaliei este că a nu avea limite ferme și sănătoase atrage de la o poștă „prădătorii” de genul persoanelor care nu au probleme de conștiință să-ți ceară rezultatul muncii tale de zile sau să te pună să le rezolvi sarcinile. Mediile profesionale din România, în special presa, sînt pline de oameni care au ajuns în funcții de conducere folosindu-se de alții, avînd gura mare și extrem de mult tupeu. Sînt exact cei care dădeau vina pe colegi la școală sau le furau mîncarea, ori copiau la lucrări, n-au dispărut nicăieri. În al doilea rînd, chiar dacă ajutorul tău este prețuit, nimeni nu te scutește de epuizare și de o doză uriașă de frustrare. Ajungi să nu mai poți face ceea ce era sarcina ta, să nu te mai ocupi de ce te preocupă cu adevărat sau de viața ta personală. Asta pentru că, în general, dacă ai apucat să ajuți vreodată cu ceva, se va apela la tine fără rezerve, constant. Punînd nevoile celorlalți pe primul loc, le ignori pe ale tale, de care nu se va mai ocupa nimeni. Și apoi te miri că te îmbolnăvești sau că ceilalți aleg să nu ia în seamă nemulțumirile tale, atunci cînd le comunici, în sfîrșit, pentru că ai ajuns la limită.

În orice lucrare pe tema acestui sindrom, numit și „al cavalerului alb”, există și nenumărate sfaturi și soluții pentru a scăpa de el – în mare, aceleași: a învăța să spui „nu”, a te autoeduca că nu trebuie să sari în sus de cîte ori cineva are o problemă sau îți cere ceva, a nu-ți sacrifica confortul personal pentru al altora, a stabili și fortifica (zilnic, dacă este necesar) limitele peste care nu le permiți celorlalți să treacă. Pe scurt, grijă față de sine, începînd cu cele mai mărunte gesturi. Am învățat foarte greu că nu ajută cu nimic să fie liniște la locul de muncă, dacă tu pleci cu dureri de stomac și nu mai poți dormi noaptea, pentru că lucrezi într-un mediu nedrept și toxic (în cel mai rotund sens al acestui cuvînt); că, într-o relație, cît de disponibil și înțelegător ești, ce cadouri scumpe și surprinzătoare faci nu-ți vor asigura nici un gram de iubire sau de respect în plus și, mai ales, că nu este nici o tragedie ca cineva să se supere că nu i-ai stat la dispoziție.

Nu sînt de acord cu teoria conform căreia este de dorit ca oamenii să petreacă timp singuri pentru a-și vindeca rănile și a se reechilibra. În cazul meu, ce a funcționat a fost găsirea relațiilor potrivite. A fost nevoie să îmi spună cineva extrem de apropiat că e perfect capabil să se descurce singur și că este cazul să fiu mai egoistă ca să-mi dau seama că pot, în sfîrșit, să cobor de pe cal.