Protestul politic și universitatea

Deși războiul din Gaza nu s-a încheiat, el a avut deja efecte profunde asupra universităților americane. În urma atacurilor atroce ale Hamas asupra civililor, majoritatea campusurilor au manifestat inițial compasiune față de Israel. Dar, pe măsură ce timpul trecea și imaginile din război se acumulau, mulți tineri au început să protesteze față de ceea ce considerau a fi un număr excesiv de morți în rîndul civililor din Gaza. Campusurile au devenit profund divizate, deoarece studenții pro-palestinieni au cerut retragerea investițiilor (divestment) făcute de fundațiile universitare în companiile care lucrează cu Israelul, iar studenții pro-Israel au susținut că un mediu ostil le amenința siguranța și dorința de a beneficia de educație.

Președinții de universități și consiliile de administrație s-au străduit să găsească soluția corectă, și mulți administratori de rang înalt au demisionat, inclusiv la universitate mea, în urma audierilor din Congres pe această temă care au avut loc în primăvară. Potrivit noului președinte de la Harvard, universitatea nu va mai emite declarații oficiale cu privire la chestiuni publice, cu excepția cazului în care acestea amenință în mod direct libertatea academică sau afectează funcțiile de bază ale instituției de predare și cercetare. Este oare acesta răspunsul corect?

Această reglementare e nouă, dar problema în sine, nu. Situația arăta chiar mai rău în timpul războiului din Vietnam. În timp ce taberele de corturi din acest an și protestele împotriva războiului din Gaza au încălcat adesea străvechea declarație a Universității Harvard despre drepturile și responsabilitățile referitoare la timpul, locul și modul de desfășurare a protestelor, protestele actuale au fost relativ blînde în comparație cu anii 1960.

După cum povestesc în memoriile mele, A Life in the American Century, biroul meu din anii 1960 se afla în Center for International Affairs (CFIA). Clădirea noastră a fost ocupată de mai multe ori, a fost lovită de o bombă și supusă unui atac în urma căruia un angajat a ajuns la spital. Pentru a cita un pamflet radical al Weather Underground [organizație militantă marxistă de extremă-stînga care a activat în SUA între 1969 și 1977 – n. trad.] din noiembrie 1969, pe care l-am păstrat: „Oamenii care conduc CFIA sînt asasini plătiți. Ei scriu rapoarte pentru Guvern despre cum pot fi menținuți bogați și grași o mînă de americani. Profesorii care ajută Guvernul sînt porci. S-o găsi pe aici vreun porc căruia v-ar plăcea să-i veniți de hac?”. Agresorii noștri se lăudau că pătrund în clădiri, înghiontesc „porcii” pe scări și sparg ferestrele. Taberele de protestatari de astăzi nu se apropie nici pe departe de așa ceva.

Violența nu este singura problemă. Libertatea de expresie este esențială pentru o universitate, iar protestele care respectă normele corespunzătoare de timp, loc și mod de desfășurare ar trebui să fie binevenite și tolerate. Dar protestele ar trebui să fie conduse de indivizi sau de grupuri – și aceștia nu ar trebui să invoce instituția.

În anii 1960, rolul universității era deja un subiect controversat – și nu doar de către studenți. La un dineu alături de cîțiva colegi de facultate, am susținut că societățile noastre democratice ar fi mai sărace dacă universitarii și-ar compromite misiunea căutării adevărului și dacă universitățile ar deveni doar un alt grup de presiune. Unii dintre colegii mei nu au fost de acord, susținînd că instituția era obligată să se distanțeze public de politicile guvernamentale imorale, precum războiul din Vietnam. Într-o altă anticipare a momentului actual, ei atrăgeau atenția că fundațiile universitare susțineau companii care produceau material de război.

Ulterior, protestatarii au pledat pentru retragerea investițiilor care vizau și alte domenii, cum ar fi apartheid-ul din Africa de Sud, schimbările climatice și, acum, Israelul. Atunci cînd economiștii atrag atenția că astfel de acțiuni au un efect economic redus (deoarece altcineva cumpără rapid acțiunile disponibilizate), susținătorii acestei măsuri răspund că ceea ce contează este mesajul politic, semnalarea și oprobriul public. Retragerea investițiilor, cred ei, este o declarație instituțională care are un impact mai mare decît orice efort depus de membrii individuali ai comunității universitare.

Problema este că prețul plătit de universitate e cu mult mai mare decît beneficiile obținute pentru cauza susținută. E posibil ca grupuri de presiune politică mult mai puternice să depășească impactul politic al universităților care își retrag investițiile și care, la rîndul lor, vor avea de plătit un preț nu numai pentru libertatea și independența lor academică, ci și pentru comunitatea lor internă. După cum susține un raport recent al grupului de lucru „Institutional Voice” de la Harvard, „deoarece evenimentele mondiale care pot fi complet izolate de punctele de vedere contradictorii sînt puține sau chiar inexistente, emiterea unor declarații oficiale de simpatie riscă să-i îndepărteze pe unii membri ai comunității prin exprimarea solidarității implicite cu alții”. În consecință, Harvard a respins recent cererile de a întrerupe colaborarea cu firmele care fac afaceri în Israel.

Reținerea în materie de declarații politice este doar o parte a soluției. La fel de importantă este punerea în aplicare a normelor existente. Faptul că o administrație universitară recurge la poliție este problematic atît din punct de vedere tactic, cît și moral – și a constituit în ultimul an un prilej de tensiune în mai multe campusuri. Harvard a greșit în 1969, cînd a apelat la poliția statală (care a reacționat exagerat). Lecția de astăzi este că astfel de măsuri ar trebui să fie soluții de ultimă instanță.

Cu toate acestea, dacă normele universitare care reglementează timpul, locul și forma libertății de expresie (inclusiv a protestului) nu sînt aplicate, instituția nu își mai poate susține scopul principal de predare și cercetare. În plus, impunitatea acordată celor care încalcă regulile pune în pericol schimbul rațional de opinii contradictorii și reduce discursul la o competiție de forță brută. Iar dacă protestatarii răspund că încalcă în mod deliberat regulile, pentru a-și dramatiza cauza și a amplifica mesajul, aceștia ar trebui să își amintească de cuvintele lui Martin Luther King Jr., care spunea că nesupunerea civilă e convingătoare din punct de vedere moral numai atunci cînd ești dispus să-ți asumi pedeapsa. Este și aceasta o formă de educație.

Desigur, universitățile nu pot fi complet neutre în privința tuturor problemelor politice. Dar ele ar trebui să își păstreze tirul instituțional pentru cazurile care au un impact direct și semnificativ asupra funcțiilor lor vitale de predare, de cercetare și de investigare independentă. În situația actuală, libertatea academică înseamnă că atît vocile pro-Israel, cît și cele pro-Palestina trebuie să se facă auzite, și că universitățile nu trebuie să cedeze intimidărilor comisiilor Congresului și donatorilor care amenință cu retragerea sprijinului financiar. Anii 1960 ne pot învăța multe lucruri despre importanța protestului și despre limitele sale, precum și despre rolul instituțional adecvat al universităților. Să sperăm că în anii 2020 ne vom descurca mai bine.

Joseph S. Nye, Jr., profesor emerit al Universității Harvard, este fost secretar adjunct al Apărării al SUA și autor al volumului de memorii A Life in the American Century (Polity Press, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU