Așa am ales atunci. Dar astăzi oare?

Acest text va apărea pe 7 noiembrie, așadar la două zile după alegerile prezidențiale americane. Nu știu acum, cînd îl trimit redacției, ce se va întîmpla, dar știu că, deși simpatizant mai curînd republican prin valorile mele, sînt atît de contrariat de cei doi candidați la Biroul Oval, încît, dacă aș fi devenit cetățean american în ultimii 30 de ani, astăzi practic nu aș fi fost în stare să votez (aproape mai rău decît în postură de cetățean român, postură în care tot am mai reușit de-a lungul timpului – așa cum voi încerca și în prezent, în ciuda dificultății evidente – să pun ștampila pe cîte cineva). Am recitit de aceea, cu sentimente amestecate, o pagină din jurnalul propriu, veche de trei decenii, din 1994 carevasăzică. În ea descriu momentul despărţirii mele de America, la sfîrşitul stagiului Fulbright doctoral (probabil experienţa existenţială şi profesională cea mai semnificativă pe care am avut-o vreodată). Mă întorceam în ţară cumva „contra valului”. Aveam 26 de ani, mă consideram o forţă a naturii (puteam, la rigoare, să lucrez şi douăzeci de ore pe zi), mă aflasem împreună cu soţia pe tot parcursul stagiului şi amîndoi ne integraserăm perfect în lumea americană. Ne făcuserăm prieteni care, pur şi simplu, ne-au implorat să rămînem, îmi construisem legături academice esenţiale în Departamentul de Engleză arizonian (unde predam deja un seminar de modernism) şi iubeam Statele Unite prin toate fibrele fiinţei mele. Am decis totuși să mă întorc. Din convingerea că fluxul istoriei nu poate fi oprit şi că România va trebui să intre în lumea civilizată, iar eu, ca român, nu aveam dreptul să ratez evenimentul. Se înțelege, în anii care au urmat, am zîmbit frecvent, amintindu-mi naivitatea acelei vîrste. Azi însă asist tot mai contrariat, cum spuneam, la „închiderea spiritului american” (oh, Allan Bloom, cît ai fost de profetic în 1987!), la „ruptura” formidabilă a identității unei mari națiuni. Oare ce se întîmplă? Parafrazînd labișian finalul paginii de jurnal, recitesc și mă mir. Recitesc.

24-25 iunie 1994. Boeing-ul tremură din toate încheieturile, scoţînd nişte icnete sinistre. Întunericul de afară este străbătut periodic de fulgere verzi sau mov care se declanşează fie deasupra, părînd să lovească aripa avionului, fie dedesubt, unind cerul cu pămîntul doar virtual, întrucît ultimul, la peste zece de mii de metri distanţă, există numai ca noţiune vagă. Fenomenul nu-mi este necunoscut însă şi, de aceea, cu nasul lipit de hublou şi ochii pierduţi în bezna impenetrabilă, îl bănuiesc real. Știu deja că aceasta e caracteristica furtunilor deşertice. Nu pot uita descărcările de electricitate ce colorau feeric întregul orizont arizonian în nopțile de vară şi făceau o joncţiune ireală între materialitatea terestră şi imaterialitatea văzduhului, dîndu-mi fiori de gheaţă. Sîntem deasupra deşertului Nevada, învecinat cu cel arizonian, şi ne aflăm la începutul aventurii lungului drum spre casă. Îmi amintesc că odinioară, la venirea în America (vai, derulată parcă în urmă cu un eon!), pe cînd planam deasupra peninsulei Long Island, în aşteptarea aterizării, surescitarea crescuse enorm, întunecînd orice urmă de raţionalitate. Pilotul experimentat sugera, prin mişcări de înclinaţie şi rotaţii obsesive, o „Odă a bucuriei” în gamă aviatică, aproape „muşcînd”, succesiv, cu cîte o aripă, din valurile liniştite ale Atlanticului. Mi-am repetat atunci, pînă la anxietate, cît de absurd ar fi să dispar înainte de a păşi efectiv pe teritoriul Lumii Noi. Într-o formulă psihologică diferită, situaţia de acum ar putea fi cu adevărat disperată. Furtuna scutură puternicul avion al companiei Delta fără oprire, majoritatea figurilor pasagerilor care nu dorm (ca Laura, spre exemplu) trădînd o îngrijorare reprimată. Pînă şi siluetele stewardeselor grijulii au dispărut din peisaj. […]

Trăiesc, la JFK, sentimente bizare. Tristeţea plecării (poate pentru totdeauna) din America se loveşte de neprecizata, subconştienta bucurie a regăsirii identităţii, rezultatul fiind o curioasă neutralitate emoţională ce nu e, totuşi, indiferenţă. Gesturile mecanice, profesionale, cu care şefa echipajului de flight attendants îmi smulge din paşaport seal-ul Guvernului american (alături de viza J-1, a fost, pe tot parcursul studiilor mele doctorale de aici, o certificare a calităţii oficial-academice), transformîndu-mă, în numai o secundă, într-o entitate nulă în SUA, din punct de vedere social, accentuează starea de ritual automat, lipsit de afectivitate. Prin hubloul avionului văd stropii mari de ploaie de iunie lovind pista continuu şi aş vrea, pentru o clipă, să trăiesc conflictul insurmontabil al supravieţuirii labişiene – „Mănînc şi plîng. Mănînc!” –, dar nu pot. În urechi îmi răsună, inexplicabil și depersonalizat, doar cuvintele unei melodii obsedante, auzită cîndva, în Tucson, într-un show de „funniest home videos”: „America, America! This is you!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.