Consolările muzicii & ale literaturii

Prima intrare din Jurnalul lui Mihail Sebastian, datată 12 februarie 1935, este legată de muzică, mai precis de J.S. Bach: „Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert în G-dur de J.S. Bach, pentru trompetă, oboi, cembal şi orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor pentru pian şi orchestră de acelaşi”. Aceasta este o perspectivă încîntătoare pentru dramaturgul, romancierul, eseistul, jurnalistul şi avocatul care, după cum recunoaşte el însuşi, este „cufundat în Bach”.

1935 nu a fost cel mai rău an din scurta viaţă a lui Sebastian. Ani mult mai răi urmau să vină curînd, odată cu afirmarea fascismului în Europa Centrală şi de Est. După cum notează în jurnalul ţinut pînă în 1944, în acel an încă spera – împotriva oricărei speranţe, după cum se va vedea – că prietenii lui, toţi intelectuali cultivaţi, care abandonau raţiunea şi decenţa, ar putea să se întoarcă, totuşi, la idealurile democratice pe care odată le susţinuseră. Dar alura diabolică a lui Adolf Hitler şi al său al Treilea Reich continuau să îi atragă. Cei care fuseseră gînditori liberi şi sceptici se transformaseră dintr-odată în ideologi, cu minţile setate pe o singură viziune, simplistă şi naţionalistă. În consecinţă, profesorul şi mentorul lui Sebastian, Nae Ionescu, romancierul şi istoricul religiilor Mircea Eliade, revoluţionarul filosof Emil Cioran şi, într-o mai mică măsură, romancierul Camil Petrescu au devenit duşmanii lui, insistînd, în acelaşi timp, că îi rămăseseră prieteni.

În mare parte din Jurnal, Sebastian aşteaptă ziua cea mare în care Ionescu, Eliade, Cioran şi Petrescu îşi vor arunca legăturile de la ochi şi vor îmbrăţişa din nou umanismul. Acea zi nu va veni niciodată, deşi Cioran, în Paris fiind şi scriind în franceză, va recunoaşte flirtul de tinereţe cu diavolul. Sebastian trebuie să caute satisfacţie cînd şi unde poate – în legături amoroase, în muncă grea şi susţinută, dar, mai ales, în perenele capodopere muzicale şi literare, pe care le-a ascultat şi pe care le-a citit cu mulţi ani înainte ca România să devină un accesoriu al Germaniei naziste. A asculta Pasiunea Sf. Matei în vremuri şi în circumstanţe fericite înseamnă altceva decît a o asculta cînd eşti privat de drepturile cetăţeneşti de bază. Diferenţa nu ţine doar de fapte istorice, ci chiar de natura personală a ascultătorului. Este faimoasă observaţia doctorului Johnson cum că perspectiva morţii concentrează mintea unui om şi, deşi Sebastian nu era ameninţat direct de exterminare, ceea ce notează el zilnic se apropie foarte mult de jurnalul unui mort viu. Într-o astfel de situaţie, pînă şi o piesă sublimă precum Pasiunea Sf. Matei capătă o nouă dimensiune şi ne putem imagina cum Sebastian sucomba în faţa puterii ei consolatoare pe măsură ce radioul o elibera. O iubea atît de mult încît era capabil să distingă o reprezentaţie bună de una inadecvată.

Merită menţionat aici că publicul lui Bach dispăruse din sălile de concert şi din biserici cu exact un secol în urmă. Bach a fost redescoperit de Felix Mendelssohn, compozitoul evreu care, ca şi Gustav Mahler, s-a convertit la romano-catolicism. Mendelssohn însuşi a dirijat Pasiunea Sf. Matei în 1829 la Singakadamie din Berlin, folosind o orchestră mare şi un cor de 400 de cîntăreţi. Unsprezece arii, patru recitative şi patru corale au fost omise, stabilindu-se, astfel, o tradiţie care a continuat pînă recent. Pasiunea... în mîinile lui Mendelssohn a devenit romanţioasă şi aceasta trebuie să fi fost versiunea pe care Sebastian a ascultat-o în anii ’30-’40. În mod clar, Bach nu este un romantic, după cum stă mărturie precizia aproape matematică a compoziţiilor sale cele mai pure. În zilele noastre e posibil să asculţi Pasiunea aşa cum o gîndise Bach, în Biserica Sf. Thomas din Leipzig, cu o orchestră considerabil redusă şi un cor de mai puţin de 50 de cîntăreţi. Dar şi o interpretare diferită a Pasiunii Sf. Matei este mai bună decît nimic şi Mendelssohn era conştient de splendoarea ei durabilă, pe care a lăsat-o intactă. Notaţia lui Sebastian din ziua de duminică, 29 martie 1936, este aceasta: „Mă simţeam copleşit. Aveam într-adevăr senzaţia fizică de a mă afla sub o boltă de sunete. E o senzaţie de monumental, care face pentru prima dată ca vorba «arhitectură sonoră» să nu fie pentru mine o vorbă goală. Şi cîte pagini suave, cîte momente de graţie”.

Acea duminică a fost importantă pentru Sebastian nu numai pentru că a ascultat o interpretare a mult iubitei piese la Ateneu, ci şi pentru că, ulterior, s-a întîlnit cu Nae Ionescu, aflat în auditorium. Acesta era mîndrul proprietar al unui Mercedes, un autoturism care costa un milion de lei. Studentul, profesorul şi Răzvan, fiul lui Nae Ionescu, au fost duşi cu respectiva maşină la reşedinţa filosofului, care i-a prezentat dramaturgului perspectiva sa asupra unei societăţi colective. Tragedia într-o astfel de societate ar ţine de trecut, cu excepţia, desigur, a celor destinaţi să fie excluşi din ea. Sebastian notează că Nae Ionescu nu glumea, era perfect onest. Şi cine erau cei excluşi? Evreii, în principal.

Un decadent

Bach, Mozart, Beethoven şi Haydn erau firmamente solide în viaţa culturală a lui Sebastian. Lor li se adaugă, peste ani, Brahms, Ceaikovski şi Schubert, al cărui geniu subtil şi delicat întîrzie să îl recunoască. Între timp, îi reciteşte pe Proust şi pe Balzac, cunoscătorii care celebrau failibilitatea umană. Cînd o ţară este obsedată de fervoarea naţionalistă şi cînd domneşte ideologia fără sens, e salutar să ţi se reamintească de către scriitori fără pereche că bărbaţii şi femeile au dorinţe mai degrabă mundane (precum lăcomia, poftele sau invidia) decît vizionare. Noi sîntem măsura nereuşitelor noastre şi nimeni nu înţelege asta mai bine decît Proust sau Balzac, în feluri radical diferite. Fasciştii au vorbit despre decadenţă referindu-se la arta care nu era ideologică, iar comuniştii, care guvernau Rusia şi ţările europene ce formau blocul sovietic, foloseau acelaşi nume pentru abuz: Şostakovici şi Prokofiev erau consideraţi decandenţi pentru că muzica lor nu îl glorifica pe Stalin. Eugen Ionescu a fost doar unul dintre numeroşii români decadenţi care au fugit la Paris pentru a rămîne relativ sănătoşi.

Mihail Sebastian era, fără îndoială, un individ decadent. Aceasta este poate cel mai mare elogiu pe care i-l putem aduce. De la început pînă la sfîrşit, Jurnalul înregistrează progresul, în circumstanţe dificile, al unei inteligenţe complet independente. Citeşte romanul proustian de un comic neegalat pentru ceea ce îi spune despre oamenii preocupaţi de varietatea cotidiană, cu tiraniile meschine de salon sau de dormitor arătate aşa cum sînt. Iar în Parisul lui Balzac – un oraş la fel de bogat în comedie, intrigă şi nemernicie precum Londra lui Dickens –, Sebastian găseşte o casă spirituală. Prin contrast, Bucureştiul îi devine din ce în ce mai străin şi îndepărtat. Îşi scrie piesele de teatru, romanele, articolele inspirate şi se scufundă în sărăcie şi respingere. Trăieşte într-o cameră fără bucătărie şi nu mai are radio la dispoziţie. Românului asimilat i se reaminteşte în permanenţă că este evreu. Primo Levi în Torino şi Giorgio Basani în Ferrara au aceaşi soartă din cauza legilor rasiale italiene care interzic evreilor să predea, să practice avocatura sau să funcţioneze în societate, legi introduse de Mussolini, unul dintre eroii lui Nae Ionescu, în 1939. Într-un anume fel, Sebastian a fost mai norocos decît ei – nu a fost încarcerat (cel puţin nu oficial) şi nu a fost trimis într-un lagăr de muncă sau de concentrare. Un recenzent britanic al Jurnalului, Frederic Raphael, evreu de origine, l-a comparat, în mod defavorabil, pe Sebastian cu Levi, pentru că românul nu ar fi suferit umilirea supremă de a fi încarcerat la Auschwitz. Această critică este de un comic sumbru şi, dacă ar mai fi trăit, Sebastian poate l-ar fi gustat. Dar Sebastian nu doar scrie, ci şi traduce. Se luptă cu Îmblînzirea Scorpiei din necesitate economică, iar pentru plăcerea personală traduce nişte sonete shakespeariene. Citeşte Jane Austen, desigur în engleză, şi intenţionează să aducă în atenţia cititorilor români talentul ei ironic în relevarea ipocriziei şi pompozităţii. Cît de decadent este acest demers? Critici fără umor din Anglia au clasat-o pe Austen ca trivială în comparaţie cu Tolstoi, omiţînd să observe că ea a reuşit – la o scară mică şi cu o pătrundere rafinată – ceva unic, minunat, de un umor şi de o înţelepciune durabile. Înfometatul, înfriguratul, din ce în ce mai izolatul Sebastian aprecia arta lui Austen. El nu şi-a pierdut nici o clipă valorile civilizate, aşa cum Jurnalul arată cu prisosinţă.

Este imposibil să surprinzi pe deplin personalitatea lui Mihail Sebastian într-un spaţiu atît de scurt. Deplînge sinuciderea unui tînăr, pe care îl cunoştea din şcoală, batjocorit pentru efeminarea lui şi poreclit „Fetiţa”. Tînărul era antisemit, la fel şi agresorii săi, dar, cu toate astea, Sebastian scrie despre el cu o tristeţe uimită. Nu dispreţuia homosexualii, cum era obiceiul atunci şi cum poate fi întîlnit şi azi. Sebastian este profund conştient, în ciuda suferinţelor proprii, că ceea ce îndură genialul Max Blecher este mult mai rău. Acesta se stinge din cauza unei boli paralizante, iar Sebastian îi salută curajul şi abilitatea de a scrie despre afecţiunea sa cu adevărat teribilă. Firea gingaşă a lui Sebastian nu e niciodată atît de evidentă ca în stînjeneala improprie resimţită în faţa suferinţei lui Blecher.

Ţin să menţionez o altă ironie. Mulţi dintre marii interpreţii şi compozitorii care îl consolau pe Sebastian înainte şi după al Doilea Război Mondial aveau un singur lucru în comun. Gîndiţi-vă la Edwin Fischer sau Bruno Walter, printre alţii. Erau evrei. Erau evrei în tradiţia onorabilă şi transcendentală a evreităţii, în angajamentul lor faţă de o artă care nu cunoaşte frontiere, care nu are limite, dar care vorbeşte un limbaj universal dincolo de cuvinte şi care, la cea mai mare înălţime, îmbrăţişează frumuseţea sufletului şi a spiritului, singura ideologie durabilă.

Textul de faţă este conferinţa ţinută de prozatorul britanic Paul Bailey (1937-2024) la Paris în anul 2007, cu ocazia Centenarului Mihail Sebastian.

traducere de Marius CHIVU