Trei moduri de a răspunde în România, prin puterea exemplului, la două probleme nemaivăzute și nemaiîntîlnite în ultimii zeci de ani

Romanian-American Foundation aniversează 15 ani de cînd susține inițiativele care pot avea un impact substanţial în comunităţi, pot crește și pot fi replicate. Dincolo de finanțare, RAF se implică alături de organizații ca partener activ, oferind expertiză și asistență tehnică. Seria de materiale Collective Action – Learning from 15 Years of RAF Programs dă voce proiectelor și ONG-urilor sprijinite de RAF de-a lungul timpului, celebrează dezvoltarea lor și a rezultatelor generate cu și pentru România și documentează lecțiile învățate în primii 15 ani de programe, accentuînd puterea acțiunii colective de a accelera schimbarea sistemică.

În ultimul deceniu, românii s-au confruntat, direct și indirect, cu două evenimente majore care au zguduit societatea românească și pentru care nimeni nu era cu adevărat pregătit: pandemia de Covid-19 și Războiul din Ucraina. Și nu vorbim doar despre România. Nimeni din Europa (iar în cazul pandemiei, nimeni din întreaga lume) nu a fost cu adevărat pregătit pentru cele două probleme majore care au pus la încercare sistemele sociale, economice, politice și chiar culturale.

Pandemia și Războiul din Ucraina au reprezentat adevărate teste de rezistență și de inovație pentru societatea civilă, iar răspunsurile societății civile la nivel european și la nivel național au fost diferite. E simplu să ne gîndim unde am eșuat, cînd am fi putut reacționa mai bine și de ce lucrurile nu au funcționat, uneori, așa cum ne-am fi dorit. Însă avem și exemple de succes, aici, în România, care au devenit un etalon de răspuns în fața provocărilor, nu doar la nivel național, ci și la nivel global.

Pare greu de crezut? Haideți să vedem.

Code for Romania, o organizație non-guvernamentală din România, este cea mai mare organizație de tehnologie civică din lume. Începînd din 2016, Code for Romania își îndreaptă atenția către problemele sociale majore și generalizate și construiește, gratuit, infrastructura digitală de care țara noastră are nevoie. Pe scurt, Code for Romania pune umărul (sau mai degrabă tastele) pentru rezolvarea problemelor sociale prin intermediul tehnologiei. Rezultatul, în cei opt ani de existență ai Code for Romania? Peste 60 de soluții de o foarte mare importanță pentru țara noastră.

Voi înșivă, cititorii acestui interviu, ați folosit soluțiile dezvoltate de Code for Romania cel puțin o dată, într-un fel sau altul.

Code for Romania a apărut după tragedia de la Colectiv, cînd Bogdan Ivănel, CEO al organizației, care locuia atunci în străinătate, s-a întrebat cum ar putea să ajute România și cînd și-a dat seama, împreună cu încă trei prieteni, că un lucru pe care nu îl făcea nimeni în țara noastră la acea vreme era să folosească tehnologia pentru schimbare socială. De aici a venit inspirația, iar în celelalte două evenimente majore, pandemia de Covid-19 și Războiul din Ucraina, Code for Romania a dezvoltat infrastructura digitală pentru gestionarea crizei generate de pandemie și pentru gestionarea crizei refugiaților din Ucraina. Soluțiile oferite gratuit de organizație au salvat, cu siguranță, foarte multe vieți.

În prezent, Code for Romania are o comunitate de peste 3.000 de membri, majoritatea voluntari. Este cea mai mare organizație de tehnologie civică din lume, are un sediu la Haga și are intervenții în Armenia, în Liban, în Mexic și în multe alte țări din întreaga lume.

Urmează alte două exemple de succes: Fundația Comunitară Timișoara și Fundația Comunitară Oradea. Modul în care cele două Fundații Comunitare și-au luat în serios rolul de lideri în răspunsul societății civile la nivel local în timpul pandemiei și al crizei refugiaților reprezintă model de reacție și de acțiune nu doar pentru alte ONG-uri din România, ci și pentru organizații internaționale. Vi se pare, din nou, greu de crezut? Iată un mic „teasing” din povestea Danielei Chesaru, de la Fundația Comunitară Timișoara: „Inclusiv Organizația Mondială a Sănătății a venit să afle despre programul Oxigen, pentru că li s-a părut o colaborare de bună practică între societatea civilă, primării, spitale, medici de familie”.

Ne-am confruntat, în România, cu două probleme uriașe, care și-au găsit, pe anumite paliere și datorită unor organizații, în particular, și a societății civile, în general, o parte din rezolvare. Cum s-a întîmplat asta? Aflăm de la Bogdan Ivănel, CEO al organizației Code for Romania, de la Daniela Chesaru, director executiv al Fundației Comunitare Timișoara, și de la Cătălin Popa, președintele executiv al Fundației Comunitare Oradea, despre cum arată răspunsurile exemplare la două probleme incredibil de greu de gestionat.

Problemă: Pandemia de Covid-19. Ce soluții au propus...

... Code for Romania

Code for Romania a fost, într-un fel, în prima linie a celor două mari evenimente care au afectat România, direct și indirect, în ultimul deceniu: pandemia de Covid și Războiul din Ucraina. Cum a început povestea „Știri Oficiale”? Pentru că și statul oferea niște informații. Cînd ai simțit că e nevoie de mai mult?

Bogdan Ivănel: Partea interesantă este că mare parte a infrastructurii pe care noi am construit-o pentru refugiații ucraineni, dar și partea infrastructurii pe care am construit-o în timpul pandemiei de Covid, o aveam proiectată în urma cercetării din Civic Labs legată de riscul seismic și de răspunsul la un eventual cutremur major. Atunci ne-am dat seama că vor apărea foarte multe informații contradictorii, că probabil foarte puțină lume va ști unde trebuie să adreseze, care sînt informațiile corecte, și nici noi nu le vom putea oferi, pentru că nici guvernul și nici autoritățile nu le transmit într-un mod organizat și centralizat.

Partea amuzantă este că din ecosistemul nostru de soluții, cea pe care lumea a reținut-o cel mai tare a fost Știri Oficiale, și asta doar pentru că a fost prima soluție lansată. Pentru noi, acea soluție a fost una tactică: am încercat să aducem toate informațiile pe care guvernul le oferea într-un singur loc, ca să ne fie și nouă mai ușor, ca și jurnaliștilor, ca și restului societății civile, să preluăm acele informații și să facem mai departe ceva cu ele. Așa că am oferit guvernului un loc în care să poată să facă asta.

Mai departe, probabil că o altă soluție foarte importantă pe care noi am dezvoltat-o atunci au fost „Date la zi”, locul în care toată lumea putea să vadă la ora 1 datele despre Covid, un lucru care a părut absolut natural la un moment dat, dar care a fost construit ca urmare a unui efort foarte mare al nostru de a convinge autoritățile, în prima fază, să „deschidă” acele date. Pentru că, să nu uităm, trăim în România și transparența guvernamentală nu este neapărat un dat.

... Fundația Comunitară Timișoara

Fundația Comunitară Timișoara a coordonat la nivel local campanii de fundraising în pandemie și în timpul crizei refugiaților. Cum a început povestea implicării fundației în acele acțiuni?

Daniela Chesaru: Ca misiune, Fundația îți propune să sprijine inițiativele locale din regiunea de vest și să le susțină pentru acești oameni care produc schimbare socială în bine. În acest sens, noi, de obicei, dezvoltăm fonduri, adică strîngem fonduri de la companii și indivizi și apoi le redirecționăm către comunitate sub formă de granturi pe acele proiecte care produc o schimbare socială în bine în comunitatea noastră.

Oamenii știau că Fundația Comunitară Timișoara gestionează eficient fondurile, este conectată cu diverși actori din comunitate, de la instituțiile publice, dar în special din zona de societate civilă: ONG-uri, grupuri de inițiativă, companii. În momentul în care a apărut prima dată criza pandemiei, ceva nemaivăzut și nemaiauzit în România, toată lumea s-a orientat către noi și așa a început: la solicitarea oamenilor din comunitate. Am deschis primul nostru fond de criză. Se numea „Solidari în fața Covid”. Am folosit o platformă existentă, a noastră, pentru evenimente caritabile, platforma Timotion, și am reconvertit-o pentru a strînge fonduri pentru situația de criză. Și așa a început totul.

Pe măsură ce criza pandemică a avansat și nu mai erau locuri în spitale, Primăria și societatea civilă erau îngrijorate că oamenii rămîneau pe dinafară și ne-am gîndit să facem un fel de spitale în afara spitalului. Împreună cu Spitalul Victor Babeș, cu medicii de familie, cu Direcția de Asistență Socială, cu vreo zece-cincisprezece ONG-uri, am gîndit programul „Oxigen pentru Timișoara”, care și-a propus să achiziționeze concentratoare de oxigen și fiecare bolnav de Covid să fie tratat în confortul casei lui, sub monitorizarea medicului de familie. Și a fost un program de succes, pentru că în doar șase săptămîni, am strîns o sumă impresionantă de bani, peste 1,7 milioane de lei, am achiziționat 245 de concentratoare de oxigen. Acestea, în decursul a doi ani, cît a ținut programul. A fost un program de lungă durată. Pe lîngă pacienții de Covid, care au avut nevoie de oxigen o lungă perioadă (unii dintre ei chiar și șase luni, chiar și opt luni, ca să se recupereze), la un moment dat, programul s-a transformat și în a ajuta alți oameni din comunitate care aveau nevoie de oxigen acasă, pentru alte afecțiuni, de obicei pulmonare și care erau legate de probleme oncologice. Și am zis că dacă tot avem aceste concentratoare și aveam echipa formată și de medici și de voluntari, să continuăm să oferim sprijin.

Așadar, 245 de concentratoare, peste 1.600 de beneficiari au fost tratați la domiciliu de peste 300 de medici de familie, cu sprijinul specialiștilor de la Spitalul Victor Babeș din Timișoara, iar noi, Fundația Comunitară, am fost cei care am adus toți acești oameni împreună, am strîns fondurile, am făcut achizițiile, am gîndit cadrul în care să se manifeste și să fie împrumutate echipamentele, am monitorizat și am ținut publicul și partenerii permanent conectați și informați asupra a ceea ce se întîmplă în program.

... și Fundația Comunitară Oradea

Cum a început povestea implicării Fundației în acțiuni de ajutorare, în pandemie?

Cătălin Popa: Fundația Comunitară Oradea a fost mereu aproape de comunitate și am încercat să luăm pulsul comunității. Am pus chiar un barometru al comunității legat de nevoile ei. Acest barometru este dinamic și încercăm să-l aducem la zi în fiecare an. Pur și simplu, din discuțiile pe care le avem cu membrii din comunitate și care vin din cele mai variate cercuri, de la oameni de afaceri, care sînt finanțatorii noștri principali, pînă la beneficiari de programe, care sînt tinerii, spre exemplu, din Fondul de burse (aceștia sînt tineri care vin din familii extraordinar de defavorizate și cărora le asigurăm cele necesare școlii peste an), tinerii din programul Youth Community (în special liceeni și studenți), pensionari pe care încercăm să-i familiarizăm cu tot ce înseamnă digital dintr-o dorință și o nevoie foarte simplă: a putea să comunice cu nepoții și copiii lor prin diverse mijloace de comunicare la distanță, în străinătate. În baza acestui barometru, știm care sînt nevoile comunității bihorene. În pandemie, am constatat o foarte mare dorință de implicare a bihorenilor în astfel de activități și era evident că vom ajunge să ne implicăm într-un fel sau altul în această campanie.

A existat o extraordinară șansă de a fi fost contactați de Primăria Oradea și de Comitetul pentru Situații de Urgență și am încercat să avem o acțiune coordonată. Ne-a fost foarte clar tuturor, de la început, că dacă fiecare va face lucrurile în colțișorul lui, s-ar putea să risipim resurse, să nu fim suficient de eficienți și toată această intervenție să fie mai degrabă o mîngîiere de ego-uri.

Am încercat să ne împărțim sarcinile la nivelul comunității. În ce privește Fundația Comunitară, noi am făcut fundraising și am fost foarte aproape de spitalele care erau destinate pandemiei, luînd mereu pulsul nevoilor lor. Știți foarte bine că a existat criză de absolut tot, de la măști la aparatură. Printre avantajele pe care noi le-am avut au fost că multe multinaționale care ne susțin sînt filiale ale unor firme care au sediul în străinătate și fabricau ele însele, din diversele componente produse peste tot în lume, anumite tipuri de aparate, de la aparatura pentru testele PCR la alte astfel de materiale.

Colaborînd la nivel de ONG-uri, la nivel național (pentru că a fost o foarte mare implicare a ONG-urilor cam prin toată țara), am reușit unii să obținem anumite chestii, alții să obțină alte chestii, și, coordonîndu-ne, am reușit să trimitem materiale care într-o anumită zonă erau excedentare într-o zonă unde erau deficitare. Și invers.

Și a fost o colaborare deschisă. Pe mine, asta m-a impresionat cel mai tare, faptul că ONG-urile au fost foarte deschise și că autoritățile locale, în general (iar în Bihor în special) ne comunicau oarecum în timp real nevoile lor. Fără acest dialog, cred că nici eficiența noastră nu ar fi fost aceeași. Și am reușit, împreună cu alte ONG-uri, să răspundem pe cît s-a putut de mult nevoilor spitalelor, pînă cînd acestea au reușit să se organizeze și de multe ori chiar și dincolo de momentul în care au reușit să se organizeze, pentru că nu aveau pur și simplu acces la anumite materiale sau erau la niște prețuri astronomice. Știți bine că specula, în acest moment, pe piața internațională, a fost colosală, iar noi am reușit, prin aceste mecanisme proprii, să avem acces la materiale la prețuri onorabile.

Pandemia cred că a fost un fel de piatră de încercare a capacității noastre de intervenție, mobilizare, coalizare și coordonare a celorlalte ONG-uri, iar în momentul în care a apărut, la început, criza din Ucraina, care s-a transformat în Războiul din Ucraina, a existat, din nou, cred eu, o oarecare aplecare naturală către o colaborare directă și imediată cu Fundația Comunitară și ne-am asumat din nou acest rol de umbrelă, sub care au avut loc acțiunile ONG-urilor din Bihor. Au fost (din memorie dau cifra) 42 de ONG-uri care ne-am coalizat în această poveste.

Altă problemă uriașă, soluții la fel de eficiente

După pandemie, a urmat Războiul din Ucraina. Cum v-ați hotărît să dezvoltați dopomoha.ro? A fost o decizie firească?

Bogdan Ivănel: Da, a fost firesc, pentru că venea la doar doi ani de cînd construisem toată infrastructura digitală de care statul român și societatea civilă din România avuseseră nevoie în timpul Covid. În momentul în care a început războiul, într-o joi, pe 24 februarie, a fost natural pentru noi să punem stop restului activității și să începem să construim infrastructura de care avea nevoie România în momentul respectiv. Automat, pentru că mai făcusem chestiunea asta o dată, toți ochii instituțiilor publice și ai altor ONG-uri s-au întors către noi. Nu am mai fost, ca în 2020, doar noi care am spus „sîntem gata să facem lucrul ăsta, lăsați-ne să vă ajutăm”. Au venit și toți ceilalți către noi.

Partea interesantă este că pentru prima oară s-au întîlnit atunci și cele două părți ale vieții mele, cea de cercetător în zone de conflict și cu o experiență foarte mare pe estul Europei și pe fosta Uniune Sovietică, și problema cu care se confrunta România atunci și pe care Code for Romania a încercat s-o rezolve.

Așa că noi am reușit, în mai puțin de 48 de ore, să construim canalul de comunicare prin care refugiații ucraineni să găsească toate informațiile de care au nevoie. Mai mult, pentru prima oară în istoria intervențiilor umanitare, am reușit să convingem toate organizațiile-cheie să folosească o singură voce, să nu avem o platforma a Code for Romania, o platformă a statului și o platformă a Națiunilor Unite, una a Crucii Roșii, și am reușit să-i aducem pe toți, toate aceste sigle, o comunicare centrală, într-un singur loc. Și asta a ajutat foarte, foarte mulți oameni care n-au trebuit să aleagă în ce logo să aibă mai mare încredere, în cel al Națiunilor Unite, în cel al unui ONG local sau în cel al guvernului țării gazdă.

După ce am creat platforma de informare, am început și am construit tot restul infrastructurii de care refugiații aveau nevoie: platforma de acces la spații de cazare, platforma folosită de Departamentul pentru Situații de Urgență și de Națiunile Unite pentru managementul resurselor din teren, pînă la soluțiile de acces la servicii de sănătate pentru bolnavii cronic. Și ultima soluție lansată de noi pentru refugiații ucraineni, o soluție pentru cei care suferă de stres post traumatic, o soluție construită împreună cu experții de la Veterans Affairs și de la Universitatea Stanford, în ucrainiană și în română. Este accesibilă și celor din România care suferă de stres post traumatic, astfel încît să putem asigura un acces la servicii psihologice pentru ucrainieni. Important că dopomoha.ro nu este doar zona de informare, ci este zona de acces la toate aceste servicii oferite nu doar de stat, ci de zeci de ONG-uri care folosesc aceste platforme.

Cum a reacționat Fundația Comunitară Timișoara în cazul crizei refugiaților din Ucraina?

Daniela Chesaru: Nici n-am terminat bine programul „Oxigen pentru Timișoara”, că deja am intrat într-o nouă criză, cea generată de Războiul din Ucraina. Eram pe punctul să încheiem programul „Oxigen”, prin faptul că ne-am propus să donăm concentratoarele către centre sociale, că deja se anunța acest război. Primăria și diverse organizații din Timișoara au zis că trebuie să fim solidari cu Ucraina și mai ales cu orașul Cernăuți, care este un oraș înfrățit cu Timișoara, și așa am deschis al doilea fond de urgență pentru criza din Ucraina. L-am numit „Timișoara pentru Ucraina”.

Deja aveam experiența crizelor anterioare, aveam deja echipa de IT de la Asociația Banat IT, care a construit repede o platformă. Scopul platformei era să anunțe nevoile pentru a susține Ucraina, să anunțe refugiații care veneau în Timișoara despre ce opțiuni au și cum pot fi mai ușor acomodați și să informeze comunitatea despre ceea ce se întîmplă și cu banii lor, dar și cu programul în sine. Am făcut un fel de coaliție din mai multe ONG-uri.

Ni s-au alăturat și ONG-uri care în mod tradițional gestionau refugiați. Timișoara este un centru care tot primește refugiați din diverse zone cu probleme ale lumii, în special din Orientul Mijlociu, și de data aceasta am adus alături de noi și aceste ONG-uri care aveau experiență și expertiză în gestionarea refugiaților, știau cum să facă înregistrarea lor și au venit cu idei despre cum putem să-i ținem aproape, să monitorizăm, să ajutăm, să știm cîți oameni intră în oraș și ce nevoi au.

Și a fost un apel foarte fain la solidaritate, pentru că pe platforma „Timișoara pentru Ucraina” am anunțat că e nevoie de spații de cazare. Oamenii din Timișoara au oferit cazare refugiaților din Ucraina și Direcția de Asistență Socială a zis „nu putem să trimitem oamenii fără să verificăm locuințele”, astfel că s-a oferit să facă această anchetă socială acolo unde timișorenii își ofereau locuințele, să se asigure că sînt condiții bune de locuit și oamenii vor fi în siguranță. A fost un moment în care ne-am dat seama că, în situații de criză, putem dovedi că sîntem solidari și știm să acționăm, știm la cine să apelăm, știm cine și cum poate să ajute.

Puteți să-mi dați cîteva detalii despre implicarea Fundației Comunitare Oradea în criza refugiaților?

Cătălin Popa: Implicarea noastră a fost doar pe teritoriul României și la nivelul județului Bihor. În schimb, alte ONG-uri au fost printre cele care au mers și au adus refugiați din zone de război. S-a colaborat extraordinar de bine cu ISU la nivel național. Pentru mine, cea mai impresionantă a fost evacuarea unui cămin de copii din Ucraina, din zona Bucha, un cămin de orfani orbi. E incredibil. Două autocare fuseseră mobilizate la momentul respectiv pentru această acțiune. De la autorități vamale, cu medierea ISU, la absolut tot ce înseamnă hrană pe drum și pînă au ajuns la destinație (destinația finală a fost Italia pentru ei, cu trecere prin Bihor, prin Oradea), lucrurile s-au întîmplat șnur. Și aici aș remarca, din nou, cel puțin pentru Bihor, foarte buna implicare a cultelor religioase, pentru că și ele ni s-au alăturat în acest efort legat de Ucraina. Și a existat o deschidere incredibilă din partea tuturor.

Colaborarea cu autoritățile, o parte din soluție

Cum decurge colaborarea cu autoritățile?

Bogdan Ivănel: Ca să fac un rezumat, autoritățile și-au deschis larg ușile pentru noi în momentele de criză, cînd le-a fost și lor frică pentru viețile lor. Pe timp de pace, lucrurile sînt mult mai complicate. Trebuie să batem de cele mai multe ori de zeci de ori la ușă. Nu să se deschidă, pentru că acolo nu avem o problemă, discută cu noi, sîntem respectați. Dar avem și noi aceeași frustrare pe care o are românul de rînd, că, în ciuda promisiunilor, în ciuda celor spuse, lucrurile nu se întîmplă. Și de ce nu se întîmplă: pentru că, precum infrastructura rutieră sau feroviară, și infrastructura digitală trebuie gîndită bine, trebuie făcută cu cap și durează să construiești sănătos. Și cei mai mulți din oamenii politici care ajung în pozițiile de putere, de decizie, nu au timpul necesar să implementeze aceste soluții. Și cînd află că va dura 12 luni, că va dura 18 luni ca să avem o soluție funcțională la o problemă pe care România o are și își dau seama că mandatul lor probabil e mai scurt de atît, foarte puțini dintre ei merg mai departe.

Asta cred că este povestea relației noastre cu autoritățile, între care avem și exemple foarte bune. Avem o relație extraordinară cu Departamentul pentru Situații de Urgență, pentru care am construit o întreagă infrastructură digitală, care a devenit un model și la nivel global, și o infrastructură pe care o ducem și către departamentele de protecție civilă similare din alte părți ale lumii.

Daniela Chesaru: Pînă la momentul pandemiei, nu pot să spun că am avut o relație foarte apropiată cu autoritățile. Cred că programul „Oxigen pentru Timișoara” a fost o premieră și pentru noi, dar și pentru autorități. Inclusiv Organizația Mondială a Sănătății a venit să afle despre programul „Oxigen”, pentru că li s-a părut o colaborare de bună practică între societatea civilă, primării, spitale, medici de familie. Cumva, a activat actori importanți într-o criză și voiau să înțeleagă cum am reușit să ne sincronizăm, să ne armonizăm într-un timp atît de scurt. Împreună cu Primăria și cu specialiștii de la Direcția de Asistență Socială, ne-am dat seama că am avut și noroc, dar știam dinainte cum să colaborăm. Ei știau despre noi cum lucrăm și noi știam că în Direcția de Asistență Socială au infrastructură, au centre, au numere de urgență unde pot oamenii să apeleze și doar pentru că știam unii de alții a fost ușor să ne aducem la o singură masă, să povestim fiecare ce poate să facă. Aveam deja încrederea asta că o să reușim dacă ne corelăm și nu ne suprapunem.

Cătălin Popa: În Bihor, lucrurile se întîmplă mult mai bine decît în alte locuri din țară. De cînd existăm ca Fundație Comunitară, am reușit să ne facem înțeleși în misiunea noastră, nu doar de comunitate, dar și de autorități. Și atunci a existat o oarecare naturalețe în această colaborare și o foarte mare deschidere.

Mai multe reticențe au existat la nivelul altor ONG-uri, cărora le-a fost teamă ca propriile lor acțiuni să nu fie „recuperate” de Fundația Comunitară și prezentate ca fiind ale Fundației Comunitare (în pandemie și în timpul crizei refugiaților ucraineni, n.r.). Și atunci, am dat dovadă de o foarte mare deschidere. Cu ajutorul Fundației Comunitare Timișoara, de această dată, am „clonat” site-ul lor, „Bihor pentru Ucraina” (la Timișoara a fost „Timișoara pentru Ucraina”), unde toată lumea (atît ONG-uri, cît și donatori) era vizibilă. Fiecare cu acțiunile pe care le-a întreprins, dar toate sub această cupolă comună și răspunzînd nevoilor specifice. Noi, spre exemplu, Fundația Comunitară Bihor, nu știm să facem intervenții la nivelul terenului, pentru că nu este scopul nostru. Scopul nostru este mai degrabă de a face fundraising. Astfel că nu știam să mergem cu pachete de hrană la persoanele care erau izolate. Erau, în schimb, ONG-uri care știau foarte bine să facă asta. Și atunci, în momentul în care a fost depășit momentul fricii „recuperării” propriilor acțiuni, colaborarea a fost foarte deschisă și extrem de benefică.

Iar pentru a reveni la întrebarea legată de colaborarea cu autoritățile, la nivel de Bihor aș descrie-o ca fiind impecabilă.

Dar noi, ceilalți? Noi ce putem face și cum ne putem motiva?

În încheiere, ce le-ați spune celorlalți, cum i-ați motiva pentru a nu mai aștepta schimbarea produsă de alții și pentru a trece la acțiune, la fapte, pentru a genera schimbările pe care și le doresc? Pentru că știm că foarte mulți oameni așteaptă ca lucrurile să se întîmple pur și simplu.

Bogdan Ivănel: Eu cred că România nu are o problemă de energie. România are o problemă de canale de implicare. Eu m-am întors în România și sînt în continuare în România pentru că în celelalte șase țări în care am locuit, și în restul lumii pe care am văzut-o, n-am văzut nicăieri o dorință atît de mare și o încăpățînare atît de mare a unei părți din populație pentru a crea o schimbare, acum, aici, în timpul vieții lor. Cred că energia e puternică în continuare, nu este mai mică decît înainte, deși au fost foarte multe dezamăgiri în ultimii ani. Cred că ce lipsește este o diversitate mai mare de canale prin care oamenii se pot implica. Noi, la Code for Romania, am creat un canal. Este, de exemplu, unul dintre puținele canale de implicare pentru diaspora. Aproape un sfert din comunitatea noastră sînt români din străinătate care scriu linii de cod pentru România din Oslo sau din Amsterdam sau din San Francisco. Ne lipsesc alte canale de implicare pentru diaspora, ne lipsesc alte canale de implicare pentru diferite specialități, diferite talente de care avem nevoie în societatea noastră. Uite, o coalizare a profesiei juridice în jurul unor activități pro bono pentru cei mai vulnerabili dintre noi.

Așa că aș încheia spunînd că problema nu e neapărat una de implicare a cetățenilor, ci avem în continuare o nevoie majoră de leadership, de oameni care creează structuri de la zero, de oameni care creează organizații creative și care folosesc metode noi de schimbare socială. Și avem nevoie de organizații precum RAF, mult mai mulți finanțatori strategici precum RAF și de mult mai mulți oameni care sînt gata să doneze pentru aceste inițiative curajoase, ca ele să crească, la un moment dat, la fel de mari precum Code for Romania.

Daniela Chesaru: Mi-am dat seama că dacă un om este motivat, fie că îl îngrijorează ceva, fie că își dorește ceva anume din micro-comunitatea în care trăiește, trebuie să se întrebe, în primul rînd, „cum pot eu să fac schimbarea asta și cine mă poate ajuta”. Și să înceapă cercetarea. Să aibă curaj să facă doi-trei pași, să pună două-trei întrebări. Sigur își va găsi aliați și asta îi și recomand. Să facă un pas și să dea un telefon. De cele mai multe ori, rezolvarea este chiar în mîinile noastre și nu sîntem singuri. Oamenii vor să ajute, numai trebuie să le creezi tu cadrul și să fii clar atunci cînd ceri ajutorul și să te duci acolo unde chiar te pot ajuta. Spre exemplu, să nu ceri la patrimoniu să se rezolve probleme sociale. Trebuie să te documentezi înainte.

Cătălin Popa: Sîntem, cred, în continuare tributarii unei concepții ușor comuniste, în care statul trebuie să aibă grijă de noi. Ne e foarte greu, ca societate, să facem acest pas către asumarea propriului destin, asumarea responsabilităților. Și pe urmă, de la cele proprii la cele comunitare, naționale, că tot vin alegerile. Și speranța noastră este mereu în alții, altcineva trebuie să ne salveze. Pînă cînd nu vom înțelege că noi sîntem primii actori care ne ușurăm viața, ne facem viața mai frumoasă, nu cred că lucrurile se vor schimba. Iar această implicare vine de la acțiuni simple și cu un răspuns imediat. De la, spre exemplu, a tunde iarba în fața scării de bloc, a aduna niște hîrtii pe stradă aruncate de un nesimțit și a-i atrage atenția că așa ceva nu se face, a coborî din mașină la semafor pentru a-i spune conducătorului auto din față că orașul nu este o scrumieră atunci cînd aruncă chiștocul. Sînt niște acțiuni simple pe care le putem face și cred că de aici va veni schimbarea, dacă reușim să înțelegem acest lucru. Iar o altă chestie esențială pe care trebuie s-o înțelegem noi, ONG-urile, și pe care trebuie s-o înțeleagă și autoritățile cînd au așteptări de la ONG-uri este că noi putem interveni și schimba niște chestiuni care țin mai degrabă de estetică, de o schimbare la față, nu lucruri profunde. Nu poți aștepta de la un ONG să construiască un spital, să introducă apă și canalizări în nu știu ce sate. Rolul nostru ar trebui să fie altul. Cînd se întîmplă astfel de acțiuni, înseamnă că statul respectiv e un stat eșuat. Rolul nostru este acolo unde schimbările pot fi făcute și unde țin mai degrabă de maniere, nu de profunzime.

Foto (de sus în jos): Bogdan Ivănel, CEO al organizației Code for Romania; Daniela Chesaru, director executiv al Fundației Comunitare Timișoara; Cătălin Popa, președintele executiv al Fundației Comunitare Oradea