Justiția nu este o cutie neagră

Cei mai mulți dintre cei care cumpără un telefon mobil sau un calculator sînt interesați de utilitatea lui, iar nu de structura internă. Contează dacă ceea ce intră în cutia neagră are la ieșire o funcție folositoare pentru deținătorul obiectului. Spațiul omului modern este plin de cutii negre. Beneficiile comodității sînt însă compromise de multe ori de pericolele pe care le ascund aceste obiecte. Principiul cutiei negre îndeamnă însă și la alt tip de reflecție. Aplicat din perspective diferite în spațiul tehnic, acest principiu își pierde virtuțile explicative în sfera socială, mai ales în sistemele politice întemeiate pe valorile și principiile democrației constituționale. Instituțiile publice nu sînt legitime dacă funcționează ca niște cutii negre. Dimpotrivă, într-un asemenea sistem politic, cetățenii sînt îndreptățiți, și ar trebui să fie și interesați, în egală măsură, de componența, de prerogativele, de activitatea și de eficiența structurilor de putere. Observația este pertinentă, în primul rînd, pentru Justiție, ca structură instituțională care exercită puterea judecătorească. În acest înțeles, Justiția, în ansamblu, și instituțiile care o compun nu sînt și nu trebuie să funcționeze ca niște cutii negre. Blocarea comunicării între instituțiile Justiției și societate poate însă genera imaginea unor cutii negre la nivelul percepției publice, cu consecința scăderii încrederii tuturor cetățenilor, nu numai a celor care au afaceri judiciare.

Dintre multele cauze care generează blocaje de comunicare, două merită o atenție specială, pentru că se pontează reciproc. Tendința de izolare a instituțiilor Justiției față de societate este însoțită de refuzul sau, în cel mai bun caz, de inadecvarea politicilor de comunicare. Tehnicile de manipulare din ce în ce mai insidioase în universul mediatic dominat de rețelele de socializare și de canalele audiovizuale, interesate mai mult de publicitate decît de acuratețea știrilor, măresc riscurile de distorsionare a imaginii Justiției.

Activitatea instanțelor de judecată și cea a parchetelor se desfășoară sub o dublă presiune normativă. Situațiile factuale care generează litigii sînt tot mai complexe: relațiile de familie au dobîndit înfățișări noi; procesele economice sînt tot mai ample și mai interconectate; sînt tot mai cronofage și mai costisitoare procedurile de autorizare în diferite domenii (telecomunicații, energie, piața de capital, urbanism, industria farmaceutică, concurență). Ca urmare, reglementările  aplicabile sînt numeroase, deseori încîlcite și confuze; aplicarea concurentă a mai multor instituții juridice este tot mai frecventă; interferența dintre dreptul public și dreptul privat este din ce în ce mai prezentă, ceea ce impune un efort de compatibilizare a unor principii de multe ori contradictorii. Faptele și normele juridice aplicabile acestora devin un labirint tot mai puțin inteligibil, în special pentru justițiabili, în general pentru toți cetățenii. Presiunea normativă a reglementărilor de fond este dublată de presiunea normativă a procedurilor care guvernează procesele civile și pe cele penale; indispensabile pentru aflarea adevărului și înfăptuirea dreptății, aceste proceduri își pierd sensul cînd devin forme rutiniere, ritualuri lipsite de conținut.

Sub această dublă presiune normativă, de fond și procedurală, Justiția, ca sistem instituțional, nu mai seamănă nici măcar cu o cutie neagră; deși nu se știe ce se petrece în conținutul ei, aceasta își păstrează, totuși, funcția de utilitate practică. Eliberarea de sub presiunea normativă este posibilă dacă magistrații urmează ideea de bun-simț, formulată într-o hotărîre din perioada interbelică de Lord Hewart, Chief Justice of England la acea dată: dreptatea trebuie să fie nu doar făcută, ci trebuie să fie în mod manifest și indubitabil văzută ca fiind făcută. Această idee înseamnă mai mult decît simpla concordanță dintre două reprezentări despre dreptate, aceea a societății și aceea a magistraților. Uneori, reprezentarea societății despre dreptate poate să fie deformată de inerții mentale și de emoții necontrolate. Pedagogia juridică este utilă pentru a forma reprezentarea socială coerentă despre dreptate. Magistrații fac dreptate nu doar prin respectarea normelor de fond și a celor de procedură în procesele pe care le soluționează, ci și,  în primul rînd, prin forța de convingere a hotărîrilor pe care le pronunță. La modul ideal, în măsura în care identifică echilibrul rezonabil dintre interesele părților, soluțiile magistraților ar trebui să convingă prin ele însele. Este un deziderat greu de atins în cele mai multe cazuri. De aceea este necesară motivarea în fapt și în drept a soluțiilor pronunțate; forța de convingere a argumentelor juridice și a stilului judiciar este cea mai eficientă cale de comunicare între magistrați și societate, contribuind la restabilirea încrederii în Justiție.

Politicile de comunicare nu trebuie să fie însă ignorate. Dacă pînă mai deunăzi se spunea că presa este a patra putere în stat, în era digitală există riscul ca presa să devină singura putere, în timp ce influența rețelelor de socializare devine tot mai insidioasă. Publicitatea ședințelor de judecată nu poate înlocui o strategie coerentă de comunicare, adaptată spațiului online. Consiliul Suprem al Magistraturii are datoria să lucreze cu specialiști experimentați în acest domeniu pentru a reduce deficitul de comunicare, înainte ca imaginea Justiției să fie compromisă de către cei care folosesc tehnici de manipulare tot mai sofisticate pentru a eroda independența Justiției și celelalte principii ale statului de drept. Ofensiva mediatică pentru decredibilizarea Justiției îi determină și pe cei de bună-credință să considere că statutul magistraților este unul de privilegii discriminatorii, deși acest statut este unul de protecție în primul rînd pentru societate, iar apoi pentru magistrați. Oricît de performantă ar fi activitatea judiciară, nedreptățile și erorile judiciare nu vor putea fi înlăturate niciodată în totalitate, iar acestea vor fi speculate și hiperbolizate mediatic de inamicii statului de drept. Fără politici de comunicare eficiente se vor adînci fisurile  în relația dintre Justiție și societate.

 Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.