Exerciții de citire

Fragmente regăsite (2022), după o conversație cu bunul meu prieten Toma Pavel despre închiderile și deschiderile vieții spirituale.

● N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 176: „(1965). Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul – și acum mai mult decît oricînd – pînă și oamenii de bună credință (mai ales ei) văd în creștinism un fel de vag și blînd cretinism, bun pentru bigoți, creduli și ființe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e «curată nebunie», mai îndrăzneț și mai exigent decît orice teorie extremistă de aventură; e happening – e cel mai formidabil happening. (…) Mai că aș spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creștină, cerințele și rezultatele ei, toate stupefiantele și halucinogenele sînt leac băbesc, diluție Hanemann, roabă neolitică. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) și nici medicament mai eficace (ne dă libertatea și fericirea…). Un trapez la mare înălțime – și nici o plasă dedesubt.”

● Ibidem, p. 298: (Cernica, 1970): „Părintele stareț Roman: creștinismul e riscul absolut, iar viața de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ți se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mînăstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mînca. Și nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Și nici – culmea – că ai ales calea mîntuirii. S-ar putea ca după atîtea nevoințe și mizerii să nu te mîntuiești, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belșuguri și confort, și s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care și-a dus viața pe cît s-a priceput, fără a visa semeața desăvîrșire. Numai și numai incertitudini. Dai totul, nu primești nimic. Și rămîi absolut singur, și nici de tine nu poți fi sigur, mai puțin ca de ceilalți. Vei putea oare răbda fără a cîrti?”

● Brice Parain (apud N. Steinhardt, idem, p. 352): „Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei, de a trăi corect. Așa și cred. Cînd spun a trăi corect mă gîndesc la a face cît mai puțin rău cu putință, a minți cît mai puțin cu putință, a merge pînă la capătul făgăduințelor noastre, a fi – ce mai la deal, la vale – nițeluș sfinți. Limbajul cinstit, limbajul acela care ne liberează de limbaj, e un soi de sfințenie.”

● Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, Humanitas, București, 2013, trad. Pr. Vasile Răducă, pp. 17-18: „Dar ce înseamnă sfințenia în contextul istoric al lumii moderne, lume profund desacralizată? În cel mai bun caz, sfințenia este trimisă cu politețe la mănăstiri, departe de lumea oamenilor, ceea ce înseamnă că omul de azi nu se mai interesează cîtuși de puțin de ea, că o consideră un obiect care-l stînjenește, inutilizabil și bun de pus în podurile istoriei. Dar mai este ceva: chiar și în mediile conformiste ale religiei instituționalizate, numele lui Dumnezeu poate provoca, într-un suflet de altfel sincer, un reflex imediat de plictiseală. Frumoasa mediocritate a celor care «gîndesc bine» și se iau în serios impune stilul apăsător al regulilor și constrîngerilor și mentalitatea lor exprimată prin discursuri edificatoare și predici ale căror formule goale de conținut sînt etalate în mijlocul inflației verbale universale. O viață religioasă «casnică», socializată, democratizată dă naștere celor mai puțin atrăgătoare aparențe. N-au afirmat, oare, Părinții Conciliului Vatican II, în mod clarvăzător, că cel mai mare vinovat pentru ateismul modern este creștinătatea însăși, cu teologia ei scolastică, cu predica ei arhaică, cu catehismul ei neadecvat la obiect?”

A citit pentru dumneavoastră

Andrei Pleșu