Sfîrșitul listei

În ultimele săptămîni am urmărit originea sintagmelor (mai mult sau mai puțin fixe) conținînd nume proprii din „Cronica“ lui Caragiale, publicată în 1889 în ziarul Constituționalul. Închei destul de lunga incursiune cu cele cîteva formule pe care încă nu le-am discutat. Pentru unele dintre ele informațiile sînt sărace, dar putem spera că extinderea digitalizării vechilor periodice va aduce la lumină indicii etimologice încă ascunse în vrafurile de hîrtie.

Poșta lui Wilner (sau Vilner) era extrem de des evocată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, ca exemplu de instituție desuetă și ineficientă. Sintagma evoca, și în primele decenii ale secolului al XX-lea, transportul persoanelor și al corespondenței în condiții proaste, rudimentare, cu mare încetineală: „întârzieri cari amintesc poșta lui Wilner” (Timpul, 4.07.24). Expresia (pentru care nu am identificat purtătorul numelui propriu) pare să fi căpătat și un sens aluziv și depreciativ mai îndrăzneț, poate legat de vreo anecdotă cu circulație în epocă, uitată între timp: „Cine nu cunoaşte povestea cu celebra poştă a lui Vilner?” (Adevărul, 4.03.1899). Existența unui sens indecent e sugerată de refuzul de a explica sintagma – „Cei dintre tineri cari nu cunosc expresia pot să întrebe pe bătrâni ce înseamnă poșta lui Wilner, căci de scris aidoma la gazetă ce-i aceea nu prea se poate” (Dimineața, 4.07.1924) – și de asocierea cu o altă formulă aluzivă – țara lui Hübsch. Aceasta din urmă, cum se știe, evoca înjurătura națională prototipică: „Nu-i de mirare că în țara lui Hübsch a reapărut poşta lui Wilner” (Opinia, 22.06.1920); „lasă să mai umble şi ei cu poşta lui Vilner prin ţara lui Hübsch“ (Opinia, 25.2.1911). Textul cu titlul „Țara lui Hübsch“ – care se potrivește foarte bine în seria „genitivelor personale” din 1889 – avea să fie publicat de Caragiale în Moftul român peste mai mult de un deceniu, în 1901.

Nici în formula hîrdăul lui Petrache nu este lămurită identitatea numelui propriu; termenul hîrdău este însă cunoscut, și din alte surse, ca denumire argotică pentru închisoare; metafora închisorii ca vas plin de murdării, în care sînt aruncați deținuții, se regăsește și în sensurile argotice ale cuvintelor pîrnaie („oală mare de pămînt”) și ciubăr. Supraviețuirea expresiei e asigurată de prezența sa în teatrul lui Caragiale, prin vorbele lui Ghiță Pristanda din O scrisoare pierdută: „Zic: «Curat violare de domiciliu! Da’ umflați-l!» Și l-au umflat. L-am turnat la hîrdăul lui Petrache”.

Cronicele lui Max reprezintă chiar titlul unui volum al lui Dimitrie R. Rosetti, apărut în 1888 la Tipografia „Românul” și în care erau strînse articole jurnalistice publicate de autor sub pseudonimul Max.       

Hanul lui Niculcea se afla „la capul podului Mogoșoaei” (Românul, 1862), mai exact la începutul Șoselei Kiseleff, pe locul unde se va construi Muzeul Geologic (G. Potra, Hanurile bucureștene, 1943: C.C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, 1966 etc.).

Două dintre formulele din listă denumesc unități sau instrumente de măsură: ocaua lui Cuza și cotul lui Fălcoianu. Ocaua lui Cuza a rămas în memoria colectivă datorită povestioarelor exemplare despre pedepsirea negustorilor necinstiți, dar și datorită calității sale de unitate de măsură mai mare decît alte variante de oca, ceea ce a produs expresia cu ocaua lui Cuza, cu sensul „mult”. Aprecierea cantității apare cel mai des în contextul consumului de băutură: „Românul știe să bea, nu în mod higienic; ce-i pasă lui de aceea: el știe de dușcă, pune la gură ocaua lui Cuza” (Românul, 1.12.1888), „bem cu ocaua lui Cuza” (Timpul, 13.08.1892), „Când eram tânăr ca voi, goleam ocaua lui Cuza dintr-o suflare” (Amicul tinerimei, 1.12.1907). Cotul lui Fălcoianu era un instrument de măsură a capacității vaselor, pe care autorul – colonelul (ulterior general) Ștefan Fălcoianu – și-l apăra, cu autoritatea unui absolvent al Școlii Politehnice din Paris: „Am fost singurul care, constatînd ignoranţa şi abuzurile ce se făceau înainte cu cotitul, am dat cele dintîi regule serioase, fondate pe formule geometrice, şi un instrument care să permită executarea măsurătorilor cu exactitatea ce comportă aplicaţiunile practice” (Românul, 4.10.1878). Dicționarul limbii române (Litera C, 1940) consemna ca deja învechite sensurile cuvintelor cot – „unealtă de lemn sau de metal, liniată (...), întrebuințată la măsurarea capacității vaselor” – și a coti – „a măsura cu cotul capacitatea unui vas; a cotări”.

În fine, mititeii lui Iordache sînt cei evocați de C. Bacalbașa în Bucureștii de altădată (1927), în care se povestește despre denumirile glumețe date de N.T. Orășanu preparatelor culinare de la restaurantul lui Iordache din strada Covaci. E drept, denumirea mititei a pierdut între timp legătura cu numele propriu și a fost în bună măsură înlocuită în uz de sinonimul mici. 

Epilogul acestei discuții ar putea fi un pasaj din Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale, care pare aproape un ecou al listei lui Caragiale-tatăl; aici „genitivele personale cristalizate” sînt însă exotice și ușor de identificat: „şi pe noi ne-­a atras ce părea suprafiresc: oglinda lui Saint­ Germain, carafa lui Cagliostro, hîrdăul lui Mesmer, bazaconiile lui Swedenborg şi ale lui Schrepfner aflau la noi, cari nu mai credeam în nimic, crezare”.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).