E tîrziu. Foarte tîrziu să mai reparăm ceva. Și oricum, pare că nici nu s-ar fi putut, că așa sîntem. Poate nu toți, dar o bună parte. Dacă după mai bine de o treime de secol (care, la viteza cu care se întîmplă lucrurile în aceste vremuri, e echivalentul unui secol în timpul altor epoci) de la schimbarea de regim încă mai sînt puși copii să se producă în spectacole omagial-folclorice din cea mai solidă și sordidă vînă a vremurilor de aur în onoarea unui conducător, atunci nu e speranță. Revoluția, cîtă a fost ea, nu a ajuns nici acum în toată România. Puneți-vă o întrebare simplă: dacă mîine ar fi o lovitură de stat și am fi forțați să ne reîntoarcem în comunism, cîți ar ieși în stradă și cîți s-ar adapta instantaneu? Despre asta e vorba. Despre antrenorul acelui grup de tinere de la Orșova care recitau și dansau la aniversarea șefei sportului. Despre cum domnul respectiv ne-a transmis că nu sîntem sănătoși dacă „nu mai putem face un gest frumos, să urăm «La mulți ani»”. Uitați cum sună, din gura uneia dintre tinerele recitatoare, acest gest frumos:
„Vă iubește toată țara / Dar noi vă iubim mai mult / Sînteți pentru noi modelul / Ce pe toate le-a-ntrecut / Căci pe lîngă demnitatea / De-a purta pe umeri țara / Zîmbetul vă e ca floarea / Ce-nflorește primăvara […] / Oare cum le știți pe toate? / Oare cum ați reușit? / În privirea Dumneavoastră / Ce atinge un infinit / Noi găsim ușor răspunsul / Și îl repetăm mereu / Cînd vedem cît de mult credeți / În unicul Dumnezeu”.
Da, e și cu Dumnezeu. Asta e noutatea. În rest, aceeași tristă poveste. Ar fi de rîs dacă n-am rîde pe seama unor adolescente care nici măcar nu pricep ce fac. Nu pricep pentru că nu le explică nimeni, pentru că educatorii lor, educați de cei de dinainte, așa au fost învățați și așa învață. De aceea ziceam să nu ne facem speranțe. Să ne facem lecțiile. Să înțelegem ce ar fi putut schimba istoria. Cîteodată nu doar pulsația poporului dă calitatea conducătorului, se întîmplă și invers. Scriitorul american Jerome Charyn scrie, în contextul Trump, că primul Congres american, la finalul secolului al XVIII-lea, l-ar fi menținut cu bucurie în funcția de președinte pe George Washington pînă la moarte dacă acesta nu ar fi făcut un pas în spate în 1797, după două mandate, de teama de a nu deschide poarta tiraniei. Nu toate popoarele au șansa unui astfel de lider. Unele n-au avut-o niciodată.