Tehnologie digitală versus tehnologie digitală

Am avut primul meu calculator cînd eram deja profesor de cîțiva ani, în jurul vîrstei de 28 de ani. Îmi amintesc că printre primele mele idei de utilizare didactică a unei aplicații virtuale a fost una care mi-a venit jucînd jocul Heroes III, care permitea să îți concepi propriile hărți de luptă. Mă gîndisem că aș putea construi hărți care să accesibilizeze demersul de comprehensiune și de interpretare a unor texte literare. Am încercat cîte ceva în acest sens, dar am abandonat repede pentru că era prea dificil, îmi consuma foarte mult timp.

Anii din urmă, mai ales datorită pandemiei, au adus în prim-plan problematica utilizării tehnologiei informatice în demersul de predare. De la bun început s-a disociat între ceea ce înseamnă utilizarea unor platforme video, de simplă comunicare virtuală, și utilizarea în demersul de predare a unor facilități pe care tehnologia digitală le pune la dispoziție, aplicații, acces la surse de documentare – textuale, audio, vizuale etc. Privind realitatea în față, îmi dau seama că, de fapt, generațiile de profesori care au peste 30-40 de ani, dar poate chiar și cei mai tineri, nu au îndemînarea de a folosi constant și consistent acest rezervor uriaș de resurse, care pot fi adesea transformate și modelate după nevoi. Avem încă dificultăți contextuale chiar în mînuirea primară a unor instrumente formale, cum sînt platformele de tip ZOOM, de exemplu, și apelăm la resursele de conținut relativ puțin și depunînd un efort considerabil. Eu însumi, deși țin cursuri de formare online de cîțiva ani, mă trezesc uneori că bîjbîi. În mediul școlar real, utilizarea resurselor virtuale este extrem de redusă, de fapt. Nu mai spun că nici la nivel de tehnologie nu se utilizează resursele la capacitate maximă. Școli în care există table interactive și Internet în fiecare clasă, dar sînt utilizate la capacitate de 10-20%, unii profesori neștiind deloc să le utilizeze. Mai nou, dacă vreo șapte-opt ani înseamnă nou, manualele școlare au toate și variante digitale, în care sînt integrate diverse exerciții interactive. Nici ele nu sînt utilizate măcar la o capacitate de 50%. Sîntem încă generații nedeprinse firesc cu acest nou univers, față de elevii noștri care s-au născut imersați în el.

Mi-a atras atenția, în acest sens, o intervenție amplă a profesorului Mircea Miclea, în cadrul conferinței „Școala din viitor – resurse și conținut transdisciplinar pentru profesorii de gimnaziu”. Ca de fiecare dată, intervențiile sale publice sînt notabile, dacă nu excepționale, și mă întreb, în paranteză, cum putem fi totuși atît de fraieri, ca națiune, încît să nu valorificăm astfel de oameni în poziții strategice, de construcție a unor politici publice. Profesorul pornește de la premisa că viitorul educației va fi sub semnul hibridizării, ceea ce este evident pentru oricine deja. Iar în acest proces, utilizarea tehnologiilor digitale poate fi făcută, spune domnia-sa, fie situațional, fie strategic. Deși dînsul duce apoi mai departe notițele pedagogic-sociale (recomand lectura integrală a intervenției sale), eu m-am oprit la aceste două aspecte care sînt la baza întregului proces descris.

Utilizarea situațională este, așa cum explică Mircea Miclea, cea care te conduce pe tine. Seducția fluxului informațional virtual care te absoarbe. Pîlnia. În plan educațional, această utilizare situațională nu este, aparent, prezentă. Ea face parte mai degrabă din obiceiurile de viață ale elevilor noștri și poate ale unora dintre noi. Scrollatul pe Facebook, pe TikTok, pe Instagram sau chiar și de pe o platformă de știri pe alta orbește. Nu timpul pe care utilizarea tehnologiei îl acaparează este, în acest caz, pierderea, ci faptul că acest timp acordat tehnologiei nu e unul cu sens. Nu ne gîndim că un profesor poate apela la această utilizare situațională. De cealaltă parte este utilizarea strategică a tehnologiilor digitale. Adică accesarea cu scop. Și aici apare o nuanță introdusă subtil de domnul profesor, cînd explică diferențierea față de utilizarea situațională. Utilizarea strategică trebuie să aibă în vedere un plus cognitiv, să favorizeze „adîncimea procesării informației”. Și aici văd eu nuanța, respectiv accept că în realitate apare, în practica didactică, și utilizarea situațională. Că le pun elevilor un filmuleț sau că proiectez demersul didactic în PowerPoint, că folosesc tabla interactivă, că fac un tur virtual printr-un muzeu sau le pun o piesă muzicală. Dacă toată această accesare nu produce sens, nu generează procese cognitive de profunzime, n-am făcut mare lucru, e ca atunci cînd ne punea profesorul să copiem lecția din manual. Utilizarea formală a unor instrumente digitale, platforme video, aplicații de tip PowerPoint sau chiar Padlet, Prezi etc. nu reprezintă în sine utilizare situațională, dar este astfel, dacă nu produce, prin accesarea resurselor cognitive de profunzime, acumulare de sens. Să pui un filmuleț pentru a trece zece minute din oră, fără a fi integrat substanțial în lecție prin analizaa ideilor, prin conexiunile cu subiectul lecției, prin reflecție pe marginea mesajului, înseamnă doar o utilizare situațională.

E greu, mai ales pentru generațiile care nu au îndemînarea nativă a utilizării acestor resurse. Pentru a avansa însă, profesorii au nevoie de mai mult decît o familiarizare tehnică de bază. Este esențial și un sprijin susținut prin formare (deși, din practică, știu și că un curs de formare are apoi o rată de inserție procentual destul de mică), și resurse adaptate, care să le permită să folosească tehnologia nu doar ca substitut, ci ca un instrument de transformare a învățării. În locul unei simple adaptări situaționale, așa cum sublinia și profesorul Miclea, e nevoie de o schimbare de paradigmă în care utilizarea digitalului să faciliteze crearea de experiențe de învățare mai profunde, mai antrenante și mai conectate cu realitatea elevilor de astăzi. Aplicațiile interactive, platformele colaborative și proiectele online pot stimula colaborarea și gîndirea critică, valorificîndu-se astfel resursele disponibile.

Este limpede că integrarea tehnologică în educație nu ține doar de competență tehnică, ci și de viziune pedagogică. Educația hibridă de mîine va necesita profesori care să fie atît ghizi în universul informațional vast și variabil, cît și modele de învățare adaptabilă și continuă. Asta implică un efort comun din partea sistemului educațional, a formatorilor și a profesorilor, pentru a construi împreună un model de învățare care să valorifice pe deplin potențialul tehnologiei. Nu prea e cale de mijloc. Tehnologie digitală versus tehnologie digitală. Depinde doar cum și în ce scop.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.