Dilema vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul "Mickey7 "de Edward Ashton, tradus de Raluca Maria Schidu și aflat în curs de apariție la Curtea Veche Publishing, colecția Byblos

Filmul Mickey17, bazat pe acest roman, va fi lansat în 2025 în regia lui Bong Joon-Ho, laureat al Premiului Oscar.

Mickey7 este un Înlocuibil: un angajat dispensabil dintr-o expediție umană trimisă să colonizeze lumea de gheață Niflheim. Ori de câte ori o misiune e prea periculoasă – sinucigașă, chiar –, echipajul apelează la el. Când un exemplar moare, e regenerat un nou corp cu aproape toate amintirile lui intacte. După șase morți, Mickey înțelege termenii contractului său… și de ce ăsta era singurul post neocupat din colonie atunci când l-a acceptat el.

Într-o misiune de rutină, Mickey7 dispare și e crezut mort. Când se întoarce la baza coloniei, ajutat în mod surprinzător de o formă de viață nativă, dă nas în nas cu Mickey8, o nouă clonă care a preluat deja sarcinile de Înlocuibil – și abia acum încep cu adevărat necazurile. Ideea Înlocuibililor multipli este detestată, și dacă sunt prinși, probabil vor fi amândoi aruncați în reciclatorul de proteine, așa că sunt nevoiți să țină secretă existența lor față de întreaga colonie. Viața pe Niflheim e însă tot mai grea, specia nativă devine periculos de curioasă cu privire la noii săi vecini și Mickey7 pare singurul în măsură să salveze lucrurile.

Asta dacă o să reușească să nu moară de tot.

EDWARD ASHTON este autor de proză scurtă și romane (The Fourth Consort, Mal Goes to War, Antimatter Blues, Three Days in April și The End of the Ordinary). Locuiește în statul New York, într-o cabană, la munte, împreună cu soția și fiicele sale și un câine simpatic pe nume Max. Scrie sub supravegherea atentă a unei ciocănitori uriașe și a mai multor bufnițe. În timpul liber e preocupat de cercetările privind cancerul, predă fizică cuantică și face mici sculpturi în lemn.

„Cititorii de SF vor fi atrași de premisa inedită și vor rămâne captivi datorită narării îndrăznețe.“

PUBLISHERS WEEKLY

„Mickey7 e o satiră filosofică inteligentă mascată în roman de aventuri. Îi ademenește pe cititori cu umorul său negru impertinent și o premisă bine găsită, apoi îi înjunghie în spate cu o devastatoare introspecție în talentul oamenilor de a ascunde adevărurile insuportabile.“

NEW YORK JOURNAL OF BOOKS

***

AM MURIT DE ȘASE ORI ÎN ULTIMII OPT ANI. Ai zice că sunt deja obișnuit, nu?

Ca să fiu cinstit, una dintre morți a fost o surpriză, una a fost o situație de urgență, iar una dintre iterații a refuzat să facă upload înainte de a muri. Îmi amintesc numai ce e în upload, așa că tot ce știu despre ce s‑a întâmplat cu acele iterații este ce mi‑au spus Nasha sau Berto, ori ce am văzut pe camerele de supraveghere.

Dar celelalte trei au fost plănuite și procedura standard este ca Înlocuibilul să facă upload cât mai aproape de momentul morții, practic din motivele despre care vorbeam cu Berto – următoarea iterație trebuie să știe ce s‑a întâmplat cu cea dinainte, pentru a evita să repete problema, dacă poate. Așadar, cred că sunt mai obișnuit decât majoritatea oamenilor cu sentimentul de gol pe care‑l simt acum în stomac.

Sigur, asta nu e exact ca înainte. Mai întâi, ceilalți Mickey știau al naibii de bine că vor muri. Dacă Opt nu are de gând să mă înjunghie sau ceva de genul ăsta, am doar cincizeci la sută risc să mor de data asta.

Nu sunt tocmai sigur că asta e bine. Ai o oarecare pace când știi fără umbră de îndoială ce se va întâmpla cu tine. Posibilitatea de supraviețuire în dimineața asta e o sursă de anxietate la fel de mult cât este o sursă de speranță.

Dar nu incertitudinea este marea diferență între data asta și celelalte. Marea diferență este că până acum, de fiecare dată când muream, credeam măcar pe jumătate rahatul cu care mă hrăneau cei care se ocupau de mine, referitor la nemurirea mea.

Am știut că, la doar câteva ore după ce a murit Mickey3, o să iasă Mickey4 din rezervor și îmi imaginam că sunt eu de ambele dăți, închizând ochii și apoi deschizându‑i.

Dar dacă mor acum, nu mai iese altul din rezervor. Celălalt eu este deja aici și, în ciuda aparențelor, Opt categoric nu este o continuare a mea. Sincer, nici măcar nu pare să mă placă prea tare.

Rciclatorul este la nivelul cel mai de jos, la jumătatea drumului dintre camera mea și marginea domului. Nu este un drum lung, dacă mă gândesc, dar în dimineața asta pare lung. Holurile sunt aproape goale și, în timp ce merg, îmi aud doar pașii și sângele care îmi bubuie în urechi. Știu că n‑are niciun sens, dar simt adânc în stomac că nu va fi bine pentru mine. Când urc cele două trepte de la intrarea camerei cu reciclatorul, parcă urc scara spânzurătorii.

Reciclatorul este inima și sufletul oricărei colonii avanpost. Ia de la noi rahatul, codițele de roșii, cojile de cartofi și oasele de iepure, cartilagiile pe jumătate mestecate, părul și unghiile tăiate, crustele de piele și cocoloașele de șervețele și, în final, cadavrele noastre. În schimb, ne dă pastă de proteine, suspensie de vitamine și fertilizator. Nimeni nu vrea să trăiască cu pastă de reciclator, dar o colonie disperată poate face asta foarte mult timp.

Reciclatorul dezintegrează orice arunci în gaura pentru cadavre în atomii componenți, pe care apoi îi adună în orice mod specificat de tine. Pentru asta are nevoie de o cantitate obscenă de energie, dar uzina noastră este un motor de navă pe bază de antimaterie.

Energia este singurul lucru din care avem mai mult decât suficient.

Tocmai termin de transmis codul meu de acces către consola de control, când intră Opt. Ridic capacul de protecție și apăs butonul mare roșu, și irisul găurii pentru cadavre se deschide în mijlocul podelei.

Gaura pentru cadavre este unul dintre acele lucruri la care încercăm să nu ne gândim prea mult. Am văzut‑o deschisă doar în rarele ocazii în care ajutam la aruncarea gunoiului și nu m‑am uitat deloc înăuntru. Nu sunt sigur cum te aștepți să arate niște fălci pe bază de antimaterie, care devorează totul – poate cu flăcări nimicitoare și o duhoare de sulf? –, dar groapa e de fapt tăcută, inodoră și destul de drăguță. La început este doar un disc plat negru, dar apoi câmpul de dezintegrare începe să prindă fire de praf și acestea dispar unul câte unul, în mici explozii de lumină, ca licuricii.

Nu e prea urât.

Oricum, mai bine decât să fii sfâșiat de o grămadă de târâtoare.

– Deci, spune Opt. Ești gata?

Ridic din umeri.

– Da, cred că da. Cam regret că nu am ales calea juridică, sincer să fiu, dar hai s‑o facem.

Zâmbește și mă prinde de umăr.

– Ești om bun, Șapte. O să mă simt tare rău când te împing în gaură.

Îmi stă inima.

– Cum adică mă împingi?

Îi dispare zâmbetul.

– Gândește‑te. Chiar vrei să intri acolo conștient?

Mda. Are dreptate. Cadavrele sunt coborâte în gaură destul de încet. Nu știu care este viteza maximă de hrănire, dar dacă este mai puțin decât infinit, probabil e mai isteț să dispari inconștient sau mort deja.

Opt vine lângă mine să se uite în gaură.

– Știi, spune el, încă mai poți să faci ce trebuie și să te oferi voluntar să pleci.

– Sigur, răspund eu. La fel ca tine.

Își pune brațul în jurul umerilor mei.

– N‑o să se întâmple, nu?

– Probabil că nu.

Discul e din nou negru. O fi rămas fără praf. Opt scoate niște mâzgă din rezervor și scuipă. Strălucește la contactul cu pragul, sfârâie puțin și dispare.

– S‑ar putea să fie mai puțin dureros decât credeam, spune el.

– Just. Uite – aș putea să te strâng de gât și apoi să te împing înăuntru.

Rânjește.

– Mulțumesc, Șapte. Ești un adevărat filantrop.

Stăm o vreme în tăcere. Brațul lui devine din ce în ce mai greu pe umărul meu. Până la urmă, mă dau la o parte și mă întorc cu fața spre el.

– Haide, spun. O facem?

– Cred că da, spune el.

Ridică mâna stângă. Eu o ridic pe dreapta. Încleștăm pumnii și spunem împreună:

– Unu…

– Doi…

– Trei…

– Și.

Eu voiam să fac piatra, chiar până în ultima clipă. Dar apoi îmi amintesc că el sunt eu. Probabil se gândește la același lucru. Deci hârtie, nu? Dar dacă gândește și el la fel? Ar putea să își dea seama că fac hârtia și să facă foarfeca. Deci mă întorc la piatră, ceea ce s‑a potrivit, pentru că până gândesc toate astea, este prea târziu și pumnul meu e tot încleștat.

Mă uit în jos.

Mâna lui e întinsă.

– Îmi pare rău, frate, spune el.

Mda, îți pare rău.

Mulțumesc pentru asta, boule!

STÂND ÎN GENUNCHI PE PODEA, cu fața la cincisprezece centimetri de interfața câmpului de dezasamblare, aproape de a fi transformat în mâzgă pentru coloniștii flămânzi de pe Niflheim, mă gândesc din nou dacă am făcut bine când mi‑am apăsat degetul mare pe cititorul de amprente în biroul lui Gwen Johansen, acum nouă ani.

Chiar și acum însă trebuie să spun – da, am făcut bine. Chiar nu se pune problema altfel.

Nu m‑am dus acasă după ce am ieșit din biroul lui Gwen.

Mi‑ar fi plăcut, pentru că mi‑era foame, eram obosit și mi‑ar fi prins bine un duș. Dar nu am putut, din același motiv pentru care nu am putut să spun nu la oferta ei de nemurire atât de tentantă.

Vezi tu, eram pe lista neagră a lui Darius Blank – și din câte îmi dădeam seama, nu aveam nicio cale rezonabilă de a fi șters de pe ea.

Cauza acestei probleme, cauza tuturor problemelor mele, acum că mă gândesc, era Berto. Berto era singura persoană de pe Drakkar pe care o cunoșteam înainte de a‑i da lui Gwen ADN‑ul meu și a‑mi lua adio de la viață. Ne‑am cunoscut în școală, unde el era înalt, deștept, atletic și bizar de arătos când mă gândesc cum arată acum, iar eu eram… cam cum sunt acum, doar că mai mic.

Ne‑am împrietenit pentru că amândurora ne plăcea simulatorul de zbor, pe care el l‑a fumat într-o oră și la care eu încă aveam probleme când am absolvit, și pentru că uram amândoi administratorii școlii, care mă urau la rândul lor pentru că eram obsedat de istorie atunci când aș fi putut studia ceva util, dar care, în ciuda tuturor eforturilor noastre, îl iubeau pe Berto ca pe copilul lor. În clasa a zecea, instructorul de calcul diferențial i‑a spus că ar trebui să nu mai petreacă atâta timp cu mine dacă vrea să își atingă adevăratul potențial.

Cred că Berto a considerat că asta e o nouă provocare.

Ce trebuie să înțelegi despre Berto este că era unul dintre acei copii enervanți care erau la nivel de geniu în orice încercau.

Când aveam cincisprezece ani, mama lui i‑a cumpărat o rachetă de pog‑ball. Nu a luat lecții. Nu s‑a alăturat unei ligi de amatori. A petrecut câteva luni dând cu mingea de peretele clădirii administrative după ore, ca să înțeleagă cum se face, a stat un sezon în echipa școlii, apoi a intrat pur și simplu într‑un turneu de profesioniști.

Când a apărut la primul meci, nu avea nimeni nici cea mai vagă idee cine e. A câștigat meciul fără probleme, iar la sfârșitul săptămânii terminase al doilea în grupa lui de vârstă. În anul următor, a câștigat la divizia de amatori. În vara de după absolvire a început să joace pe bani. Când a renunțat la joc pentru a se apuca de antrenamente serioase de zbor doi ani mai târziu, era cotat al zecelea jucător al planetei.

Nimic din toate astea nu ar fi avut nicio legătură cu prezentul, doar că, nouă ani mai târziu, locuiam într‑un apartament extrem de urât într‑o zonă extrem de urâtă din Kiruna și Berto a fost selectat în echipa de pe Drakkar. Stăteam într‑o cafenea numită Shaky Joe’s, beam ceai și ne pierdeam timpul, așteptând să înceapă un meci la ecranul de deasupra barului, când a menționat că se gândește să revină pentru un ultim meci de profesioniști înainte de a dispărea în necunoscut pentru totdeauna.

– Gândește‑te, a spus el. Dacă iau trofeul după atâta timp, voi fi o legendă. Vor mai vorbi despre mine și peste o sută de ani de acum înainte.

Am deschis gura să îi spun că va fi legendă, dar nu pentru că a câștigat un turneu mondial și apoi a dispărut în apus. Ci pentru că a crezut că poate să stea în afara jocului nouă ani și apoi va pierde primul meci în fața unui puști de optsprezece ani la o sută de puncte diferență.

Dar nu am spus asta. Nu am spus‑o, pentru că mi‑am dat seama deodată că, în timp ce eu știam că în ultimii nouă ani și‑a petrecut cu mine aproape fiecare minut în care nu se afla în aer sau pe orbită, majoritatea celor din Kiruna nu știau asta. Încă și‑l aminteau pe Berto Gomez cel de douăzeci de ani care bătea profesioniști fără a părea să facă vreun efort. Și‑l aminteau făcând cu o rachetă lucruri pe care oamenii nu le crezuseră posibile până atunci și își aminteau comentatorii care îl numeau cel mai talentat jucător pe care‑l văzuseră vreodată. Habar nu aveau că nu se atinsese

de rachetă în ultimii nouă ani.

– Mda, am spus. Fă‑o. O să fii legendă.

Așa că a făcut‑o. S‑a înregistrat la turneu, una dintre agențiile de știri a prins subiectul și a făcut un interviu cu el, la care au adăugat imagini de la ultimul lui turneu. Îl câștigase fără să piardă vreun meci.

Între timp, am strâns ce credite mai aveam și unele pe care nu le aveam și am pus pariu că Berto va pierde primul meci.

Nu am nicio apărare pentru această decizie, doar că nu e cine știe ce piață pentru istorici în Kiruna, nu aveam niciun mare salariu în viitor și ideea de a trăi tot restul vieții mele dintr‑un subsidiu de bază era atât de deprimantă, încât nu mă puteam gândi la ea.

Era mai rău decât să fii dizolvat cu capul înainte? Poate că nu, dar atunci încă nu mă gândeam la asta.

Probabil îți dai seama în ce direcție ne îndreptăm.

Când Berto a câștigat nenorocitul de turneu, eram atât de îndatorat pentru că pariasem și re‑pariasem, încât chiar dacă aș fi găsit vreo slujbă pe undeva, mi‑ar fi luat jumătate din viață să ies la suprafață. Persoana căreia îi eram îndatorat, mai exact, era Darius Blank.

Filmele sunt pline de povești cu tipi care nu‑și pot plăti datoriile și sunt omorâți din cauza asta, dar de fapt nu așa funcționează. În fond, chiar dacă e greu să recuperezi o datorie de la un tip viu, este categoric mult mai greu să o iei de la un mort – și, până la urmă, unul ca Darius Blank e interesat doar de recuperarea datoriei.

Nu eram îngrijorat că mă omoară. Cred că aveam o idee vagă că mi‑ar lua subsidiul și poate m‑ar pune să îi fiu valet, sau ceva de genul ăsta. Ar fi fost neplăcut, dar aș fi supraviețuit. Berto, spre lauda lui, a făcut tot ce a putut să mă convingă că nu am dreptate. Tot spre lauda lui, Berto s‑a simțit prost că mă costa atât de mult câștigul lui. A sugerat cum s‑ar putea revanșa.

Voia să semnez contractul cu Drakkar.

Avea o idee vagă că m‑ar putea băga agent de securitate. El era celebru, în fond, și până atunci întotdeauna obținuse ce dorise. De ce nu ar putea obține asta?

Gwen Johansen mi‑a cam răspuns în timpul interviului. Erau mulți oameni care doreau posturi la Securitate și doar optsprezece locuri disponibile. Majoritatea au ajuns la unii cu oarecare calificare – experiență în poliție, cu armele etc. – și cu conexiuni politice. Eu nu aveam nimic din toate astea, pentru că cititul asiduu despre Bătălia de la Midway nu constituie experiență militară și, după cum s‑a dovedit, Berto nu avea atâta influență cât credea el că are.

Am făcut cerere de interviu pentru un post la Securitate.

Refuzul mi‑a venit în mai puțin de o secundă.

A doua zi m‑am întâlnit cu Berto la cafea la Shaky Joe’s. I‑am arătat refuzul pe tableta mea.

– Au, a spus el. Nasol.

– Mda, am răspuns. A fost o idee cam tâmpită, de la început.

Datorez niște bani. Nu fugi de pe planetă pentru atâta lucru.

Berto a clătinat din cap.

– Datorezi o grămadă de bani, Mickey, și cei ca Darius Blank nu iartă și nu uită. Cât, o sută de mii de credite? Cum ai de gând să îi plătești?

Am ridicat din umeri.

– Plan de rate?

– Nu ai cumpărat un taxi la mâna a doua, prietene.

– Da. Știu, am zis, luându-mi capul în mâini. Sunt un idiot. Nu pot să cred că nu ți‑am zis să pierzi voit meciul.

S‑a uitat fix la mine o vreme, apoi a râs.

– Ai fi putut să‑mi ceri, dar nu aș fi făcut‑o. Turneul ăsta e ultimul lucru care le rămâne țăranilor de pe planeta asta legat de mine. Nu aveam cum să nu‑l câștig.

Asta‑i chestia cu Berto. Prieten, prieten, dar brânza‑i pe bani. Pe drumul către casă de la cafenea, îmi amintesc că mă gândeam că n‑o să fie așa de rău. Da, Blank o să ia o bucată din subsidiul meu, dar ar trebui să îmi lase destul cât să trăiesc, nu? Dacă muream de foame, nu‑și mai recupera banii. Și poate n‑ar fi atât de rău să‑i fiu valet? Mi‑ar da motiv să ies din apartament.

Am ajuns acasă. Am luat liftul până la etajul meu. Am intrat în apartament. Ușa încă se închidea în spatele meu, când mi s‑au tăiat picioarele și m‑am trezit cu fața pe podea.

– Bună, Mickey, s‑a auzit o voce. Am încercat să răspund, dar nici gura nu îmi funcționa și a ieșit doar un geamăt slab.

– Relaxează‑te, a spus vocea. Nu durează mult.

Ceva m‑a apăsat pe ceafă.

Mi‑am petrecut următoarele treizeci de secunde în iad.

Am aflat mai târziu că ce era apăsat pe gâtul meu era un inductor neural. Era setat să atingă direct centrii nervoși. Nu a lăsat urme fizice, dar dacă ești curios prin ce am trecut, încearcă să te jupoi de viu în timp ce un prieten te arde cu un aparat de sudură.

Asta ar conta cam cât zece la sută din ce am simțit.

Când s‑a terminat, am fost uluit să descopăr că încă sunt în viață. Suspinam, eram paralizat și făcusem pe mine, dar eram în viață. O mână m‑a bătut pe umăr.

– A fost distractiv, a spus vocea. O să lucrăm împreună, eu și cu tine, până ștergi datoria către domnul Blank. Ne vedem mâine,

Mickey.

Nu a închis ușa după ce a ieșit pe ea.

A trecut cam o oră până când m‑am putut mișca. M‑am ridicat în picioare, m‑am împleticit în baie și m‑am curățat. După asta, m‑am așezat undeva și am plâns zdravăn.

În seara aceea, m‑am logat pe pagina de recrutare pentru Drakkar. Avea numeroase secțiuni și poziții, cu cine era selectat pentru care.

Toate locurile erau ocupate.

Toate, cu excepția unuia.

L‑am contactat pe Berto.

– Hei, am spus. Ce e un Înlocuibil?

– Aia, a spus Berto, este singura poziție de pe Drakkar pe care

nu o vrei.

– Este singura disponibilă. O vreau.