Drumuri americane

După noaptea cu lansarea rachetei, pe care am comparat-o cu un Revelion reușit, avem parte de un mic dejun în cel mai pur stil al multor hoteluri americane. Fără să greșesc prea mult, aș putea spune: de plastic. Am mai scris-o, dar, spre edificare, mai dau un singur amănunt: dacă ai cumva ciudata idee să strîngi o felie de pîine în pumn, poți avea surpriza să vezi cum în cîteva secunde își revine la pătrata ei formă inițială. Aud și că, dacă analizezi o asemenea pîine, poți avea surpriza să nu găsești nici un pic de făină.

De la Cape Canaveral la New Orleans sînt aproape 1.000 de kilometri. Autostrada e foarte îngrijită și foarte verde. Peluza de iarbă dintre cele două sensuri de mers, care uneori e destul de lată, e tunsă și aranjată pe sute de mile. Peisajul e repetitiv, cum ne-am obișnuit și din alte locuri, doar că, pe măsură ce înaintăm spre nord, dispar palmierii și apar tot mai mulți pini. De-o parte și de alta a drumului sînt aproape numai păduri. E un verde aprins, reconfortant, dar în unele locuri, dincolo de gardul autostrăzii bănuim o adevărată junglă și, uneori, mlaștini. Parcursă de la un cap la altul, Florida dă senzația că nu se mai termină, chiar dacă pe harta lumii apare doar ca un mic apendice. Pentru amatorii de comparații, e sensibil mai mare decît Grecia cu toate insulele ei, iar la o populație puțin peste cea a României, are un PIB de aproape patru ori mai mare decît al nostru.

Pe măsură ce ne depărtăm de Miami, benzina e tot mai ieftină, dar în continuare observăm diferențe mari de preț chiar și între benzinării alăturate. Cineva ne-a spus că așa trebuie să arate o piață cu adevărat liberă. Pe de altă parte, pompele sînt toate la fel, chiar dacă diferit colorate, sortimentele de combustibil sînt identice, micile ecrane cu reclame care te asaltează sonor și vizual în timp ce umpli rezervorul sînt și ele nelipsite, încastrate în fiecare pompă, iar plata se face întotdeauna înainte de a începe alimentarea. Aici e vorba de standardizare. Magazinele benzinăriilor diferă. La unele găsești și hot-dog ori sandwich-uri calde, la alte doar chips-uri, sucuri și cafea. Se spune că, statistic, în Statele Unite, cele mai multe infracțiuni cu violență se comit în benzinării. Aflînd una ca asta, am început să nu le mai alegem exclusiv după preț, adică mai aruncam un ochi și împrejurimilor, și atmosferei generale... Ni s-a atras atenția și că unii vînzători nu știu decît spaniolă și cu greu te poți înțelege cu ei în engleză. Am observat și că unora trebuie să le pronunți foarte clar suma de care vrei să pui benzină, altfel riști să înțeleagă altceva, de obicei mai mult (de exemplu forty în loc de thirty).

Mașinile de pe șosele sînt în mare parte noi. Rareori vezi cîte un hîrb sau chiar o mașină decentă, dar mai veche. Evident, șoselele sînt pline de tradiționalele camionete, care par confortabile și la drum lung. Îți pui problema cît e tradiție și cît e vorba de o utilitate reală pentru proprietari. Te întrebi ce-or avea de cărat atîta în ele, de-a lungul și de-a latul Americii. La rîndu-le multe, SUV-urile sînt adesea enorme, dacă judeci după standardele europene, de tip Cadillac Escalade, Chevrolet Suburban sau Lincoln Navigator. Mașinile sport sînt parcă mai prezente decît în Europa. Evident, există și multe automobile cu forma clasică în trei volume, dar aproape deloc așa-numitele hatchback (mașini cu spatele „tăiat”). De asemenea, foarte rar vezi dube. Mașini electrice sînt prin orașe.

Camioanele mari sînt mult mai curate decît în Europa, ba chiar strălucitoare. Nu doar cabinele sînt dichisite și vopsite în culori intense, ci și remorcile sînt pline de reclame colorate. Menținerea curățeniei și a luciului părților metalice, nichelarea, cromarea sau ornamentarea par chestiuni ce țin de mîndria șoferilor. Nu se face să ai un camion prăfuit ori cu o prelată uzată. Fenomenul produce un fel de înveselire a șoselelor americane. Mai ales cînd ai de parcurs drumuri lungi și cînd peisajul e monoton, măcar mașinile sînt variate și frumoase, contribuind la un fel de stare de bine generală.

Știm, cultura automobilistică e înrădăcinată în America de multă vreme. Șofatul e destul de sigur (mult mai sigur ca în România), șoselele sînt bine construite (chiar dacă nu line peste tot) și bine întreținute. Ca un mic exemplu, pe parcursul a circa cinci mii de mile în sud-estul și în sud-vestul SUA, prin șapte state, prin aglomerări urbane, păduri, cîmpii, parcuri naționale, zone montane, coaste abrupte, poduri, tuneluri sau deșert, nu ni s-a întîmplat să auzim vreo pietricică sărind în caroseria mașinii. În apropierea orașelor, autostrăzile se lățesc, ajungînd și la opt benzi pe sens. Noaptea, marcajele și plăcuțele reflectorizante încastrate de-o parte și de alta a benzilor (și care nu-s niciodată descompletate sau prăfuite) conturează drumurile foarte clar, ba chiar le conferă un aer de gală, pentru cineva obișnuit cu drumuri întunecate. Dar despre automobile și șosele vor mai fi ocazii să povestesc, mai ales după vizita la muzeul Peterson din California. Deocamdată, autostrada noastră a devenit foarte lată, exact cum spuneam, iar traficul a crescut pentru că ne apropiem, în sfîrșit, de New Orleans. E deja noapte. Spre centru, din goana mașinii, orașul începe să ni se pară de-a dreptul fabulos. E clar că n-am mai văzut așa ceva. Găsim hotelul și valetul ne preia mașina. E prea tîrziu să căutăm o altă parcare mai ieftină, fără taxe și bacșișuri.