Arhivă epistolară ÎPS Antonie Plămădeală (IV)

Mai jos, finalul scrisorii al cărei început a apărut în numărul trecut. Proiectul, din diferite motive, n-a continuat în scris, dar a rămas viu cu ocazia fiecărei reîntîlniri. Îi sînt și azi recunoscător ÎPS Antonie Plămădeală pentru disponibilitatea Sa neîngrădită.

Andrei Pleșu către ÎPS Antonie (4)

Există, în fond, trei tipuri de biografii spirituale, trei categorii de oameni „îmbunătățiți”:

A. Biografia „predestinatului”, a celui „ales”, dintru început, pentru extaz (= ieșire din sine). El are, de timpuriu, „stigmatele” vocației sale și pare pregătit de la bun început – prin evenimente, structură psiho-somatică, boli, înclinații, împrejurări destinale etc. – pentru experiența absolută a unirii cu Dumnezeu. Maria Maddalena de’ Pazzi e o bună ilustrare a unui astfel de caz. Ea pare „aleasă” înainte de a fi făcut alegerea ea însăși. Nu inițiativa ei, ci aceea a Harului pare să fi fost decisivă. Tot ce îi rămîne ei de făcut e să se lase „invadată”, copleșită, „arsă”. (Părintele Cepari, biograful ei, o auzea adesea strigînd: „Nu mai pot! Nu mai pot să suport atîta iubire! Păstreaz-o pentru Tine!”.) Sînt cuvinte care atrag atenția asupra aspectului consumptiv, „ucigător” la limită, neîndurător și de neîndurat al iubirii lui Dumnezeu pentru creatura Sa: receptacolul nu mai poate cuprinde plinul care i se dăruiește. Legătura, „instalația” sînt prea șubrede pentru „înalta tensiune” care le străbate... Pînă la urmă, istoria reală a umanității e istoria intervalului de timp dintre momentul în care iubirea lui Dumnezeu e „suportabilă” (în Raiul de dinaintea păcatului)  și momentul în care ea devine de nesuportat. La un capăt al „istoriei”, iubirea lui Dumnezeu e resimțită ca dulce, alinătoare, solidară, iar la celălalt ca amară, arzătoare, martirizantă! (Păstrînd proporțiile, nu are orice iubire cam același traseu?)

Canonizabil, „predestinatul” nu e totuși mai puțin un exemplu de superioară pasivitate. E ca și cum Dumnezeu ar dori, la răstimpuri, să ne ofere nouă, celor ațipiți, proba palpabilă a puterii Sale incendiare. Și pentru a nu transforma toată stirpea umană într-o adunare de torțe, El aprinde cîte un ins ales anume să ardă dinaintea celorlalți. Cei aleși nu sînt, propriu-zis, oameni, ci semne, interjecții, apeluri; nu sînt modele de urmat militărește, ci memento-uri ale sacrului, repere ale transcendenței.

B. Biografia convertitului. E vorba de cei a căror viață se distribuie în două părți distincte: pînă la convertire (imanentism, uneori chiar libertinaj) și după convertire („instalare” în ordinea Harului, evlavie fără fisură). Exemplele sînt numeroase și impunătoare: de la Sf. Apostol Pavel la Sf. Augustin, Sf. Francisc și mulți, mulți alții. Momentul și „scenariul” conversiunii nu sînt neapărat previzibile, dar, odată consumată, conversiunea e asumată intens, rotunjită, trăită pînă la ultimele consecințe. Proporția dintre pasivitate (față de darul primit) și angajare ofensivă este, în asemenea cazuri, perfect echilibrată.

C. Biografia truditorului. El are de timpuriu intuiția difuză a Căii și pornește la drum lucid, răbdător, sperînd că va obține cîndva, prin efort îndelung, întîlnirea cu Ținta. Acesta e lotul celor fără har aparent, al celor care cresc gradat și cărora nu li se deschid decît ușile la care au știut să bată cu îndrăzneală și tenacitate. Coeficientul de efort ofensiv, de inițiativă individuală neobosită, ilustrat de acest tip uman e fără echivalent în celelalte două. Ceea ce aș cuteza să spun e că numai „truditorul” poate fi propus drept „model” omului neîmbunătățit. Numai calea lui e „imitabilă”, repetabilă. Celelalte două depind, în mult mai mare măsură, de economia – autoritară, sieși suficientă – a Providenței: „ți se întîmplă” sau nu, fără program, fără putință de anticipare.

Numai truditorul are o nevoie autentică de „maestru spiritual”, de însoțire duhovnicească, pentru că numai el trăiește în spațiul unei constante interogativități. Ceilalți sînt, de la bun început – sau devin de la un punct înainte –, răspunsuri întrupate, iureș afirmativ. Edificarea e fericită, dar și amenințată de o mare singurătate, dacă nu știe să recupereze condiția întrebării, condiția acelei „necredințe foarte credincioase” de care se vorbește în textul pe care l-am citat la început. A adopta un amplasament „eliberat” de interogație e, cred, a adopta o condiție a „slavei deșarte”, o condiție inerțială, inactuală, mută. În afara întrebării, orice discurs e inutil, caduc, și orice dialog – artificial, dacă nu direct imposibil.

A scrie, așadar, nu pentru cei „aleși” de Dumnezeu sau pentru cei gata convertiți, a scrie pentru truditorul care întreabă, iată – din punctul meu de vedere – sarcina cea mai urgentă a teologiei de azi. Și a scrie dialogînd, după un scenariu în care nu există un rol fix al veșnic-știutorului care răspunde prompt și un altul, tot prestabilit, al veșnic-întrebătorului opac. Normal (adică „ideal”...) este ca rolurile să se schimbe mereu, astfel încît fiecare să descopere la timp întrebarea legitimă și răspunsul stimulator, iar „edificatul” să-și ia prin surprindere certitudinile, descoperind abisala, elocventa lor inevidență.

În speranța că n-am abuzat de timpul și răbdarea ÎPS Voastre, Vă spun un „pe curînd” plin de afecțiune.

P.S. Mă tem, recitindu-mi textul, că am procedat asemenea celor încă necopți, care nu știu să întrebe decît prefăcîndu-se că au ceva de afirmat... Luați, deci, tot ce e afirmație în scrisoarea aceasta drept un deghizament stîngaci al nevoii de răspuns.