Naivitate principială

N-avem ce face: stă în structura omului de a fi, în primă instanță, credul ori naiv, de a se încrede în cuvintele celuilalt. Este o constatare la care au ajuns și filozofii mai vechi, și antropologii mai noi. Fără acest impuls, cooperarea în sine n-ar fi fost posibilă și omul (ca specie) n-ar fi reușit să evolueze atît de mult. Așadar, colaborarea a fost esențială în devenirea lui homo sapiens.

A-i acorda celuilalt prezumția de sens ori de adevăr este ceva bun și fundamental, chiar dacă experiența ne va arăta apoi că unii nu merită o asemenea „investiție”, că am fost înșelați în așteptările noastre, că am irosit timpul ori răbdarea cu aceștia. Treacă de la noi prima dată! Totul este să nu ne lăsăm păcăliți a doua oară, a treia oară... Încrederea acordată poate fi retrasă ulterior, dacă e cazul.

Mă uit uneori la vechi „cunoscuți” și mă minunez cît de frumos vorbesc ei iarăși, cum repetă un anume discurs, și-mi spun: „Cîndva m-au păcălit și pe mine...”. Alături de pornirea de a crede vorbele celuilalt, s-au ivit în lume, încă de la început, și minciuna, dorința de a-l înșela pe celălalt, dar și bîrfa (care are rolul ei aparte în comunitate). Din fericire, prima atitudine (fie că o numim „principiul încrederii”, fie că-i zicem „principiul cooperării” etc.) reprezintă norma după care funcționăm cel mai adesea, chiar și într-un mediu și într-o istorie care ne fac să fim excesiv de bănuitori și de prudenți.

„Totuși, nu-i așa că, pe măsură ce s-au rafinat modalitățile de a-ți înșela semenii, s-au dezvoltat treptat și procedeele de a-i repera mai ușor pe cei care caută să mintă?”, mă întrerupe amicul meu. „Adică presupun că ne-am format deja un simț ceva mai acut în această privință, un fel de intuiție”, adaugă el. Așa ar trebui, însă avem de-a face, în viața de zi cu zi, și cu „maeștri în arta disimulării”. Aceștia sînt niște actori foarte buni, care ne pot păcăli lesne. Nu întîmplător, pentru a semnala comportamentul prefăcut al cuiva, întrebuințăm expresia a juca teatru.

„Într-adevăr, teatrul – cu mască sau fără mască – este o comparație excelentă pentru spectacolul amăgitor al lumii”, intervine partenerul meu de dialog. „O atare analogie a stat în atenția scriitorilor încă din Antichitate. O găsim și la Shakespeare. Dar am întîlnit și exemple în care unii iau de bună această metaforă...” Așa este! Unora le place teatrul atît de mult, încît nu pierd nici o ocazie să pozeze în altceva decît sînt. Și fiindcă nu fac lucrul acesta pe o scenă, de pe care să coboare la un moment dat, nici nu știu cînd să iasă din rol. Merg prin lume aiurea, purtînd pe nas ochelari (cu lentilă colorată) de împărați, de savanți etc. Și, desigur, vorbele pe care le rostesc ei nu au acoperire în aurul înțelepciunii practice sau al celei teoretice. Sînt vorbe goale dintr-o piesă proastă, refuzată de Idee.

„Păi, dacă au în preajmă numai aplaudaci, cred și eu că se complac într-o astfel de stare, pînă cînd apare cineva care exclamă: «Împăratul e gol!». Și atunci, cine este, de fapt, cel înșelat?”, observă interlocutorul meu. Da, povestea e veche. Și bătrînul retor Isocrate remarca (și nu doar o dată, adresîndu-se unor regi) că oamenii îi prețuiesc mai mult pe cei care-i laudă decît pe cei care-i sfătuiesc, mai ales atunci cînd aceștia din urmă își oferă sfatul fără să le fie cerut... Așa că, dacă au de ales, șefii se înconjoară de lăudători, și nu de sfătuitori (sau, eventual, de niște sfetnici care-s lăudători deghizați).

„Deci au nevoie de un alt tip de «spectatori»”... Nu știu dacă au ei nevoie, dar e sigur că există și alt gen de spectatori. De pildă, e o mare diferență între acei „aplaudaci” și înțeleptul spectator (cu discernămînt moral) la care făcea referire Eminescu în Glossă: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui: / Joace unul și pe patru / Totuși tu ghici-vei chipu-i, / Și de plînge, de se ceartă, / Tu în colț petreci în tine / Și-nțelegi din a lor artă / Ce e rău și ce e bine”.

Acum, să nu vă imaginați (cum au făcut-o unii) că în versurile eminesciene de mai sus cifra (arabă) 1 se preface în cifra 4, prilejuind vreo confuzie matematică. Este vorba, pur și simplu, de diverse roluri pe care le poate juca un actor. Într-o versiune anterioară a poeziei respective, de prin 1876 (intitulată chiar En spectateur, după cum ne-o dovedește Perpessicius în ediția sa; vezi ms. B₁ 2262), imaginea este ceva mai clară, inclusiv în partea de început (inversată): „Tu în lume să-ți închipui, / Cum că stai într-un teatru: / De s-ar face-actoru-n patru, / Totuși tu ghici-vei chipu-i...”.

„Vasăzică, acest soi de spectator, care se retrage într-un colț, este taman filozoful care distinge ori captează esențele lumii și care, printre altele, teoretizează și principiul acela «al încrederii», adică recomandîndu-ne să manifestăm o naivitate principială în raporturile cu ceilalți...”, mă completează, zîmbind neîncrezător, amicul cel cîrcotaș. Eh, nu doar în relația cu ceilalți, ci, într-un anume sens, cu lumea însăși. Așa stau lucrurile. După cum a demonstrat-o și Ortega y Gasset (în Idei și credințe), ne ducem viața contînd în permanență pe tot felul de credințe implicite (pe care nu le mai conștientizăm de la un punct încolo): credința că, ieșind pe ușă din casă, nu cădem într-un hău, credința că nu dispare deodată strada pe care locuim ș.a.m.d.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.