Somnul rațiunii...

Cînd într-un basm publicat de Petre Ispirescu („Cotoșman Năzdrăvanu“) găsești o frază care începe așa: „Precum vremea închisă zămisleşte visuri spăimîntoase...”, gîndul îți zboară involuntar către celebrele cuvinte ale pictorului spaniol Francisco de Goya: „Somnul rațiunii naște monștri” (în spaniolă: „El sueño de la razón produce monstruos”), cuvinte cu care și-a botezat el o grozavă lucrare de pe la sfîrșitul secolului al XVIII-lea.

„Bine-bine – va veni reacția cuiva –, dar ce au a face vorbele lui Ispirescu («vremea închisă zămisleşte visuri spăimîntoase») cu faimoasa propoziție a lui Goya? Ce legături se pot stabili între cele două?” Păi, aș zice că ambele au de-a face cu produsele nedorite ale imaginației nestăvilite. „Și cu rațiunea cum rămîne?”, va întreba același interlocutor. Ei, de fapt, aici voiam să ajung: verbul acesta, a zămisli, are o istorie aparte, fiindcă în slavă (de unde l-am luat) zamysliti nu însemna decît „a concepe cu mintea, a imagina”. Abia ulterior, pe teren românesc, datorită traducătorilor de texte religioase, a zămisli a căpătat și semnificația „a procrea, a rămîne însărcinată” (după cum ne informează dicționarul etimologic al lui Al. Ciorănescu; cf. și Dan Alexe, Dacopatia...). Vasăzică, respectivul citat din Ispirescu este unul relevant, deoarece dă impresia că recuperează sau reactivează acolo ceva din semnificația originară a verbului cu pricina, căci acele „visuri spăimîntoase”, favorizate fiind de „vremea închisă”, se nasc, totuși, în mintea adormită a cuiva.

Mai mult decît atît, Lazăr Șăineanu, în dicționarul său universal, ne atrage atenția că evoluția semantică a lui a zămisli a mers taman invers decît cea a verbului a concepe (latinesc, însă intrat ca neologism în limba română). Și mai aflăm ceva de la Șăineanu: el trimite spre a zămisli (pentru evoluția similară) și atunci cînd explică (în același dicționar) cuvîntul scîrbă (inițial, scrîbă, provenind din sl. skrubi, „grijă, îngrijorare”). Așadar, în românește, scîrbă a însemnat, în primul rînd, „mîhnire, întristare” și abia după aceea „greață, dezgust”, ceea ce – după cum notează Șăineanu – „oferă un exemplu foarte rar de o accepțiune materială (azi preponderentă) dedusă dintr-alta abstractă”.

În acest sens, vă aduceți aminte, desigur, de finalul poeziei „Gîndăcelul“ de Elena Farago: „Scîrbit de fapta ta cea rea, / Degeaba plîngi, acum, copile, / Ci du-te-n casa-acum și zi-le / Părinților isprava ta...”. Nu cred că acel copil era dezgustat de imaginea unei insecte strivite. Mai degrabă, va fi fost mîhnit de fapta în sine (adică începuse să-l mustre conștiința). „Știu ce vrei să spui!”, intervine amicul meu. „Și eu, cînd văd ce se petrece în țara asta (în multe privințe), o dau din mîhnire și îngrijorare în dezgust de-a dreptul.” Și continuă (ca pentru el): „Mda. Ce să-i faci? Somnul națiunii...”.

Eh, asta cu „somnul națiunii” e deja poveste veche și cu răsunet. Încă din 1848, Andrei Mureșanu ne-a lăsat moștenire un poem... Presupun că măcar începutul imnului de stat este destul de cunoscut: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, / În care te-adînciră barbarii de tirani! / Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte, / La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani”.

Și s-ar cuveni să mă opresc aici, numai că – vorba italianului despre cireșe – una ciliegia tira l’altra... Ultimul cuvînt al strofei de mai sus este dușmani, așa că ar fi rost de niște precizări suplimentare. Pentru dușman avem în limba noastră o serie de sinonime, precum vrăjmaș, inamic, neprieten etc., însă, atunci cînd te raportezi etimologic la cel dintîi, constați că acesta este mai interesant, în punctul de plecare, decît celelalte (dintre care ultimele două sînt mai lipsite de forță, căci s-au obținut, pur și simplu, prin negarea lexicală a calității prieteniei sau a amiciției). Cine posedă un soi de „conștiență etimologică” îl va prefera pe dușman, în anumite împrejurări, întrucît, la origine, în persană (de unde l-au luat apoi turcii, care ni l-au adus și nouă; vezi Al. Graur, Dicționar de cuvinte călătoare, București, 1978), dus-män însemna „minte rea”. Vă dați și dumneavoastră seama ce poate să zămislească o minte ca asta...

Cristinel Munteanu este profesor. univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.