Minciuni paliative

O veche anecdotă japoneză prezintă cazul unui bogătaș grav bolnav, care, fiind însă și foarte zgîrcit, nu se îndura să ia un medicament, protestînd că e prea scump. Mai departe, textul curge așa: „Un prieten încercă să-i dea pe gît un leac numit gooen, dar zgîrcitul strîngea din buze. Prietenul îi zise: «Ăsta e gooen și nu costă nimic! E pe degeaba!». Bolnavul deschise, în fine, gura și înghiți leacul” (din antologia Evantaiul cu noroc, Editura Univers, București, 1988, p. 153).

Este evident că amicul zgîrcitului a recurs la o minciună (de vreme ce medicamentul nu era gratis), la acea minciună pe care o descoperim discutată la Sf. Augustin sub numele de mendacium officiosum („minciuna impusă de datorie”). Tipul acesta de „minciună utilă”, mai ales cînd vine vorba de domeniul medical, i-a dat destulă bătaie de cap lui Augustin, care, din principiu, căuta să respingă orice formă de minciună. Ce-i drept, în privința multora dintre observațiile și distincțiile făcute (mai cu seamă în lucrarea De mendacio), primul mare cercetător al temei cu pricina a rămas neîntrecut pînă astăzi.

În schimb, pentru o altă personalitate teologică din aceeași epocă, Sf. Ioan Gură de Aur, minciuna de mai sus ținea de „purtarea de grijă” (vezi Despre preoție, I, 7) și, prin urmare, era considerată nu doar pardonabilă, ci chiar recomandabilă în situațiile medicale: „Ca să vezi că înșelăciunea este de folos atît pentru cei ce înșală, cît și pentru cei înșelați, du-te și întreabă pe doctori cum scapă de boli pe bolnavi! Vei auzi de la ei că nu le e îndestulătoare numai știința medicală sigură, ci au nevoie uneori și de înșelăciune; adaugă științei medicale și înșelăciunea și reușesc așa să facă sănătoși pe cei bolnavi. Cînd bolnavii sînt îndărătnici, cînd boala este grea, iar sfaturile doctorilor nu mai au nici o putere, atunci trebuie neapărat ca doctorii să ia masca înșelăciunii, ca să poată ascunde, ca pe scenă, adevărul faptelor” (Sf. Ioan Gură de Aur [et alii], Despre preoție, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia, București, 2004, p. 48).

Ca exemplu relevant, Sf. Ioan relatează cazul unui bolnav cuprins de febră, care refuza să ia (cu apă) o doctorie ce i-ar fi scăzut temperatura corpului. Deși era în pericol de moarte, el nu voia altceva decît vin. În consecință, pentru a-și îndeplini misiunea, doctorul a cufundat o oală (de lut) nouă în vin, apoi a golit-o de vin și a umplut-o cu apă. Atît mirosul puternic de vin căpătat de oală, cît și întunericul din încăpere l-au înșelat pe bolnav; el a băut apă pe săturate, scăpînd astfel de primejdie. Concluzia: „Deci mare este puterea înșelăciunii! Cu o singură condiție: să nu fie făcută cu gînd viclean” (ibid., p. 49).

Situațiile nu sînt însă întotdeauna atît de simple. Bunăoară, Sf. Augustin era la curent cu cele dezbătute de alți teologi (inclusiv în relație cu aspectele medicale), redînd punctul lor de vedere într-o formă interogativă: „Dacă un bolnav ţi-ar cere o informaţie pe care nu i-ar fi de folos s-o ştie şi dacă lipsa răspunsului tău ar putea să-l afecteze încă şi mai grav, [atunci] vei îndrăzni oare fie să-i spui un adevăr care e spre nenorocirea lui, fie să taci mai degrabă decît să contribui la însănătoşirea lui printr-o minciună onestă şi miloasă?” (A. Augustinus, Despre minciună, II, 5 [trad. de Lucia Wald]; consultînd ediția bilingvă apărută în 2016 la Humanitas, am profitat și de studiul introductiv al lui C. Georgescu). În asemenea împrejurări – susțineau respectivii interpreți ai Sfintelor Scripturi – este îngăduit a minți.

Chiar și în zilele noastre, Umberto Eco, într-o secțiune intitulată Etica minciunii (ca parte a conferinței sale milaneze din 2011, Neadevăruri, minciuni, falsuri), ne arată că o atare problemă nu și-a găsit pe deplin rezolvarea: „Și astăzi ne mai întrebăm dacă faptul că-i ascundem unei persoane dragi gravitatea bolii sale e un act de compasiune sau de trădare” (U. Eco, Pe umerii giganților, Editura RAO, București, 2018, p. 256). Amintind „minciuna jucăușă” (spusă în glumă) și „minciuna oficioasă” (care „ajută la salvarea vieții sau a castității cuiva”), Eco pornea de la Toma de Aquino, care trecuse cele două tipuri de minciuni în rîndul „păcatelor veniale”.

Din cele expuse pînă acum, se întrezărește posibilitatea de a opera o distincție conceptuală în cazul minciunii din domeniul medical. Ținînd seama de diferențierea care există deja cu referire la tratamentele medicale și/sau terapii, cred că este util să deosebim între 1) minciuna curativă și 2) minciuna paliativă. Firește, după cum ne învață filozofia, „a distinge” nu-i totuna cu „a separa”. Se disting (mental) noțiunile ori conceptele și se separă (fizic) obiectele. De pildă, ziua și noaptea constituie în realitate un continuum (dimpreună cu amurgul și zorile). Din acest motiv, nu le putem separa strict (cum facem cînd alegem efectiv grîul de neghină), dar nu avem nici o dificultate rațională în a distinge cele două noțiuni. La fel, pe terenul concret al practicii medicale, nu este clar, de fiecare dată, unde anume sfîrșește minciuna curativă și de unde începe minciuna paliativă.

Interlocutorul meu obișnuit intervine fără menajamente: „Am priceput, desigur! Ceea ce este limpede în dimensiunea teoretică nu este totdeauna lesne de recunoscut apoi în cîmpul faptelor. Însă aș zice că – în activitatea medicală observată – granița dintre cele două tipuri de «minciună oficioasă» e greu de stabilit cîteodată nu doar din unghiul cercetătorului extern, ci și în intimitatea conștiinței medicului care apelează la așa ceva. Dacă – așa cum subliniază Sf. Augustin (în De mendacio, III, 3) – a minți înseamnă să vorbești contra propriilor convingeri/credințe cu scopul de a înșela, atunci cum vom putea cunoaște cu exactitate în ce măsură minte medicul? De unde știm ce este în mintea medicului care încearcă să-și liniștească pacientul, comunicîndu-i numai informații generatoare de optimism despre starea sa de sănătate și ascunzîndu-i o parte din ceea ce (de regulă) ar trebui să fie/să urmeze? Oare nu cumva medicul, deși bănuiește ce-i mai rău, înfățișează (fie și parțial) adevărul într-un balsam discursiv dătător de speranță? Și oare nu cumva el însuși, în pofida informațiilor medicale pe care le are, nădăjduiește că starea bolnavului se va ameliora?”.

Nu toți medicii sînt croiți pe același calapod. Unii reușesc să comunice mai adecvat cu pacienții, transmițîndu-le cu delicatețe adevăruri neliniștitoare... Alții, pur și simplu, sînt neputincioși la acest capitol, adică sînt lipsiți de capacitatea empatică și/sau de abilitățile de comunicare necesare în această profesie. Acum, revenind la „minciuna medicală”, faptul că ai arătat cît de complexe sînt (frecvent) situațiile menționate nu invalidează nicidecum distincția propusă, cea dintre „minciuna curativă” și „minciuna paliativă”. „Voi înțelege mai bine dacă îmi vei da și alte exemple”, mă stîrnește amicul, după care adaugă ridicînd din sprîncene: „Ai în vedere vreun caz din sistemul nostru medical?”. Eh, vei pricepe destul de bine și dacă mă voi raporta exclusiv la beletristică. Doar știi că literatura (artistică) de valoare captează universalul în faptul/cazul concret... În acest sens, cel mai bun exemplu pe care-l pot da pe moment este povestirea „Șapte etaje“ a scriitorului italian Dino Buzzati. Îmi permit să zăbovesc nițel asupra ei.

După o lungă călătorie cu trenul, Giuseppe Corte ajunge la un renumit sanatoriu pentru tratarea unei maladii care, în cazul său, se află într-un stadiu incipient. Odată internat la etajul șapte, el primește de la o asistentă informații despre modul în care funcționează acea casă de sănătate: „Bolnavii erau internați pe etaje, după gravitatea bolii. La șapte, adică la ultimul, se aflau cei cu forme foarte ușoare. Etajul șase era destinat formelor nu prea grave, dar nici de neglijat. La cinci erau tratate afecțiuni deja serioase și tot așa, din etaj în etaj. La doi se aflau cei foarte rău bolnavi. La primul, cei pentru care era inutil să mai speri” (Dino Buzzati, Cele mai frumoase povestiri, Polirom, Iași, 2013, p. 27 [traducere de Mara Chirițescu]).

Deși urmează cu sfințenie tratamentul, lui Corte febra nu-i scade deloc. Totuși, medicul de la acel etaj îi adresează „cuvinte prietenoase și încurajatoare”. Fiindcă boala avansează încet (dar sigur), personalul medical de la fiecare etaj găsește/inventează modalități diferite de a-l „retrograda”, pentru a-l trimite la etajul imediat inferior. Personajul nostru nu cedează cu una, cu două, îngrozit de perspectiva sumbră. Ca să-l determine să coboare de la șapte la șase, asistentul-șef de la acel etaj îi cere „prietenește” o favoare: să accepte să se cazeze „provizoriu” într-o cameră de la nivelul de mai jos, ca să-i facă loc unei doamne cu doi copii (căci ea avea nevoie de trei camere alăturate). De la șase la cinci ajunge printr-o așa-zisă „eroare de transcriere”, adică în urma unei evaluări/încadrări greșite (cum admite ulterior medicul), însă este asigurat în permanență că merită să fie, fără îndoială, la un etaj superior și că va reveni acolo cu proxima ocazie. Apoi, pentru a-și trata mai eficient o eczemă (apreciată ca fiind „absolut independentă de boala principală”), este convins să coboare la etajul patru.

Reproduc aici o secvență din comunicarea medic-pacient pentru a surprinde măcar grija cu care cadrul medical de la etajul patru evită (aproape eufemistic) termenii de specialitate: „– Spuneți-mi, domnule doctor, a întrebat [Corte] într-una din zile, cum mai merge procesul care-mi distruge celulele?” / – Vai, ce cuvinte urîte! i-a reproșat în glumă doctorul. Unde le-ați învățat? Nu-i stă bine, nu-i stă bine mai ales unui bolnav! Nu mai vreau să aud asemenea vorbe de la dumneavoastră. [...] Procesul de distrugere a celulelor, ca să repet oribila dumneavoastră expresie, în cazul dumneavoastră este minim, absolut minim. Dar aș fi tentat să-l definesc drept înverșunat. / – Înverșunat, adică cronic? / – Nu mă faceți să spun ceea ce nu am spus. Eu vreau să spun numai înverșunat [subl. mea, Cr. M.]” (ibid., pp. 36-37).

Din cauza aceleiași eczeme supărătoare, la sfatul repetat al doctorului de la patru, se mută (cu inima strînsă) la trei, pentru a beneficia de un tratament mai puternic. De la trei la doi ajunge tot printr-o măsură administrativă: etajul trei se închide pentru 15 zile, deoarece personalul medical de pe acel palier pleacă în vacanță. Pe neașteptate, Corte este anunțat că trebuie să coboare la primul etaj. Se revoltă și doar medicul acelui etaj reușește să-l calmeze jucînd teatru: „S-a informat, a citit foaia și i-a cerut și lui Corte să-i explice. Apoi s-a întors furios către asistentul-șef, declarînd că a fost o greșeală, el nu a dat nici o dispoziție în acest sens, de cîtva timp era o confuzie insuportabilă, el nu era ținut la curent cu nimic...” (ibid., p. 40). Din păcate, directorul instituției este plecat în concediu și ordinele sale nu mai pot fi schimbate.

Pentru pacient, întreaga întîmplare este una grotescă, pricinuită de o „execrabilă eroare”. Deznodămîntul nu este greu de ghicit, dar înainte ca „ochiul luminii” să se închidă, bolnavul se gîndește la absurditatea situației. El, care ar fi trebuit să stea la etajul șase sau chiar la șapte, s-a trezit la primul etaj „din cauza unei greșeli formale”...

Unii interpreți au văzut în textul lui Buzzati o parabolă referitoare la alunecarea omului (în general) către moarte, cu trecerea lui prin toate vîrstele. (În acest context, expresia românească adînci bătrîneți se vădește drept una foarte potrivită.) Cu siguranță, mai multe interpretări sînt posibile. Mie povestirea cutremurătoare a lui Dino Buzzati mi-a creat impresia unei excelente lecții despre o anumită formă (verosimilă) de comunicare medicală.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.