Injurii și înjurături

Se vădește că injuria și înjurătura au de-a face, de la un punct încolo, nu doar cu ideea de lezare a cuiva, ci și cu aceea de nedreptățire a cuiva. De altminteri, așa au stat lucrurile dintru început, după cum ne-o confirmă și etimologia celor două cuvinte: în ultima instanță, ambele provin din lat. ius, iuris, „drept, lege”. În cazul neologismului injurie, originea este foarte transparentă, de vreme ce romanii îl aveau pe iniuria, care însemna, în primul rînd, „nedreptate”, apoi „jignire, ofensă” și chiar „vătămare” (de aici și engl. injury). În cazul termenului (mai vechi în limba noastră) înjurătură, care derivă din verbul a înjura, chestiunea este ceva mai complicată. Sextil Pușcariu a încercat să-l explice pe a înjura pornind de la un verb latinesc neatestat (adică reconstituit) *injurio, -are, explicație păstrată și în DA/DLR, unde se apreciază că acest injuriare (semnificînd „a trata pe cineva în mod brutal”) va fi fost influențat ulterior (în expresie) de verbul a jura. În privința celui din urmă, etimonul este și el limpede: e vorba de lat. iuro, -are, „a jura”. Și totuși, după cum susțin alți specialiști, nu-i nevoie neapărat să apelăm (ca Pușcariu) la acel ipotetic verb latinesc, căci evoluția semantică a lui a înjura se poate lămuri convingător dinspre a jura, utilizat în contexte de „luare în deșert” a divinității. (De altfel, și în engleză, to swear înseamnă atît „a jura”, cît și „a înjura”.) Pe această linie, se știe că (în limba română) prefixul verbal în- adaugă și el noțiunii de bază o nuanță distinctivă.

Însă interlocutorul meu nu-i prea răbdător din fire: „Prea multe detalii lingvistice! Am priceput repede ce era de priceput. De la a jura pe / în ceva s-a ajuns la a înjura pe cineva. Numai că, vezi tu, unii înjură și obiectele. De pildă, atunci cînd își dau din neatenție cu ciocanul peste degete. Asta cum se explică?”. Păi, cred că aș putea formula un răspuns. Bunăoară, unii au căutat să o explice prin tendința omului spre antropomorfizare. În acest sens, filozoful R.G. Collingwood vorbea despre „legea supraviețuirilor primitive”: alături de gîndirea teoretică (riguroasă), purtăm cu noi și resturile unei gîndiri ancestrale de tip practic (din care s-a desprins mai tîrziu gîndirea teoretică însăși), o gîndire pe care o putem domina, dar pe care nu o putem înăbuși cu totul. Într-adevăr, cînd cădem de pe bicicletă, taman modul acesta de gîndire ne face să ne vărsăm discursiv mînia asupra bicicletei respective, deoarece „ne-a aruncat” în șanț.

„Fiindcă ai recurs și la filozofie, mi-am amintit ce am citit în tinerețe despre o înjurătură neaoșă – aceea prin care cineva este trimis la origine. Scria un literat că acea înjurătură ilustrează un soi de concepție filozofică și că «vorba» în cauză ar trebui interpretată drept îndemnul ca individul vizat să se nască încă o dată, căci prima oară rezultatul n-a fost prea reușit.” Știu și eu? De va fi fost vreo „filozofie de viață” la mijloc, ea s-a cam pierdut. Și pînă și rațiunea de a fi a înjurăturii în general a cam luat-o razna. (Înjurătura „și-a ieșit din concept”, cum ar fi zis un gînditor de-al nostru.)

În cărticica sa despre Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Konrad Lorenz spune la un moment dat (vorbind despre „moartea termică a simțurilor”) că faptul că ne-am obișnuit să luăm un hap sau o pilulă imediat ce simțim o mică durere ne afectează și în sens contrar, adică ne diminuează și sensibilitatea la plăcere. Astfel, după cum precizează Lorenz (în cap. V), se ajunge în stadiul în care „evitarea asiduă a oricărei neplăceri face imposibilă bucuria”. Cam așa s-au petrecut lucrurile și cu înjurăturile. Cîndva, oamenii înjurau mult mai rar, tocmai pentru că înjurătura acționa ca un calmant ori ca o supapă de eliberare a unei tensiuni insuportabile.

Cînd (așa cum se întîmplă în prezent) mulți semeni nu se mai abțin deloc și înjură la tot pasul (din) orice / pe oricine sau cînd, pur și simplu, își scaldă vorbirea de-a valma în zeama groasă a obscenităților, atunci latura frumoasă a limbajului (adică expresivitatea autentică) și realitățile minunate pe care ni le evocă anumite cuvinte nu-i mai impresionează deloc. S-ar părea că înjurătura e un condiment din categoria piperului: înțeapă la limbă. Și, firește, atunci cînd facem abuz de ea, ne „arde” (și ne distruge complet) nu doar bunul-simț, ci și bunul gust...

„Am înțeles!”, intervine amicul meu. „Sînt destui cei care înjură de dragul de a înjura, exersînd pretutindeni și la orice oră vorbirea licențioasă. Însă observ că ne-am cam îndepărtat de punctul de plecare. Nu mă interesează înjurătura «fără direcție», cumva gratuită, ci aceea «direcționată», aceea care rănește. Pe de altă parte, dată fiind «desensibilizarea» suferită de oamenii de azi, pesemne că unii nici nu se mai simt atinși de cei care-i înjură sau care proferează injurii la adresa lor.” Nu exclud unele situații în care e mai bine să ignorăm un asemenea comportament reprobabil. Fiecare este dator să judece pentru sine (în dreptul său) dacă acele atacuri verbale (în termeni necuviincioși) sînt cvasi-inofensive sau dacă se cuprind în altceva mai grav, degenerînd în insultă, defăimare, calomnie etc.

Putem avea în vedere o clasificare făcută de Arthur Schopenhauer (pe care acest filozof german îşi construieşte lucrarea Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă), după care cele trei dimensiuni determinante în destinul omului ar fi următoarele: 1) ceea ce constituie omul (din punct de vedere spiritual îndeosebi, dar şi fizic): personalitatea sa (incluzînd temperamentul, caracterul, inteligenţa, educaţia dobîndită etc.), sănătatea sa ş.a.m.d.; 2) ceea ce posedă omul (proprietatea ca atare): casă, îmbrăcăminte şi altele; 3) ceea ce reprezintă omul în aprecierea celorlalţi (locul pe care l-a dobîndit în ochii altora): respectul, rangurile, funcţiile etc.

Așadar, cum se repetă adesea, cu reputația omului nu e de glumit. De înjurat, nici atît!

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.