Răzbunarea ca iertare

Cînd vine vorba de răzbunare, se citează frecvent această replică memorabilă a lui B.P. Hasdeu, din drama sa istorică Răzvan și Vidra (sau Răzvan-Vodă, cum s-a numit inițial, în 1867): „Răzbunarea cea mai crudă este cînd dușmanul tău / E silit a recunoaște că ești bun și dînsu-i rău!“. Cuvintele sînt rostite de personajul Răzvan, în actul al II-lea (intitulat chiar „Răzbunarea“), atunci cînd, căpitan de haiduci fiind, are norocul nesperat de a-l prinde pe boierul Sbierea, cel din cauza căruia pătimise atîtea. Mai exact, ca să amintim datele premergătoare: după ce Răzvan se bucurase de libertate vreo doi ani (ca „țigan iertat”), soarta făcuse ca el să ajungă (printr-o nedreptate) pe mîna nemilosului Sbierea, care l-a (în)robit iarăși, timp de trei ani, tratîndu-l ca pe un cîine.

În scena reîntîlnirii celor doi în codru, dar și mai înainte, în același act (sau „cînt”) al dramei versificate, sînt evidențiate sentimentele lui Răzvan față de acest boier, pe care „îl urăște, setos de-a fi răzbunat” „cu furie mai cumplită, cu foc mai înverșunat”; sau (cum o spune el însuși): „Îl urăsc cu cea mai cruntă și nepovestită ură!...”. El se frămîntă ca să găsească o pedeapsă exemplară: „Cruce, țeapă, glonț, săgeată... Nu-i destulă răzbunare! / Vreau o altfel de pedeapsă: o pedeapsă și mai mare...”. Însă, în pofida trăirilor de mai sus, cînd îl „are în palmă” pe Sbierea, Răzvan hotărăște – spre nemulțumirea și dezamăgirea tovarășilor săi – următoarele: „Vulpoiule, du-l din codru! Scoate-l pînă la răspînte, / Arată-i drumul cel mare și zi-i aceste cuvinte: / [...] Totuși, uite! Nu-ți lipsește nici un fir din perii tăi... / Să trăiască codrul verde!... Pleacă slobod unde vrei...”.

La protestele haiducilor („Cum? Îl ierți? Îl lași să scape?”; „Ai uitat de răzbunare!”), Răzvan își justifică decizia, explicîndu-le acestora într-un mod sentențios ce înțelege el prin „răzbunarea cea mai crudă”. Firește, ceilalți nu pricep deloc gestul căpitanului. „Păi, cred și eu că sînt scandalizați fîrtații!”, sare cu gura amicul meu. „Că doar răzbunarea nu-i «un fel de sărutare», cum remarcă un haiduc! Și-apoi, dacă este, într-adevăr, «cea mai crudă», atunci e de așteptat să fie nemiloasă, adică taman neiertătoare.”

Eh, vor fi avînd o noimă și spusele lui Răzvan, de vreme ce el caută să mute (nu să comute!) pedeapsa în planul conștiinței morale. Or, conștiința (cum se zice în popor) te roade încet pe dinăuntru... Așadar, date fiind împrejurările excepționale, Răzvan încearcă să-l facă pe Sbierea să-și schimbe „sistemul de valori”, să-și reconsidere reperele, să abandoneze unele credințe; pe scurt, să admită că a greșit. Ceea ce fusese luat drept „rău” (în trecut) să fie socotit „bun” din acel moment, și viceversa, căci a răzbuna însemna (la origine) a aduce iarăși ceva în starea lui cea bună, a repara o situație etc. Iertarea pe care Răzvan i-o acordă boierului este menită să-l „reabiliteze”, de fapt, pe fostul rob în ochii (moralmente vindecați) ai fostului stăpîn.

„Ți-ai găsit!”, mă contrazice prietenul meu. „Sbierea nu pare să fie omul care să tragă învățăminte dintr-o atare lecție... Însă nu pot să nu observ ironia «etimologică» a sorții: dicționarele ne informează că rom. a ierta provine dintr-un verb al latinei populare, libertare, care-i derivat de la libertus, semnificînd «eliberat de sclavie». Or, cum o fi să te ierte exact sclavul pe care nu l-ai vrut liber, adică «iertat»?!” Mă bucur că ai menționat această interesantă evoluție semantică. Desigur, asemenea cazuri nu sînt neobișnuite în istoria limbii noastre și, fie și în treacăt, l-aș pomeni în acest context măcar pe lat. vindicare („a răzbuna”), care a supraviețuit pe terenul românesc în verbul a vindeca („a tămădui”); deci, îmblînzindu-și mult sensul (din motive lesne de înțeles acum).

În privința eliberării lui Sbierea, se cuvine să mai notăm un detaliu relevant: cînd Răzvan poruncește ca boierul să fie lăsat slobod, el ne oferă (în versurile reproduse mai sus) și posibilitatea de a întrezări cum a luat naștere frazeologismul a da drumul (cuiva). Astfel, o confirmare (indirectă) ne vine dinspre Sextil Pușcariu, care își începe Partea a II-a („Limbă și națiune“) a cărții sale de căpătîi cu o întîmplare revelatoare. Plecat într-o excursie în Munții Bucegi, Pușcariu se rătăcește prin pădurile bătrîne și dă, într-un tîrziu, peste o turmă de oi. Lămuririle lui curg mai departe așa: „Întrebînd pe cioban încotro s-o apuc, el îmi răspunse: «vino cu mine, c-am să-ți dau plaiul». Eram de două ori fericit: ca turist, căci găsisem mijlocul de a scăpa din desișul pădurii, și ca lingvist, căci mi se limpezi dintr-odată originea expresiei a da drumul. Pe cînd urmam pe cioban, care mă scotea la «plai» – cum numesc brănenii [= locuitorii din Bran; n.m., Cr. M.] «drumul» prin munți –, imaginația mea crea «situația» în care a da drumul cu sensul «a elibera» a luat ființă: Păduri seculare în care trăiau strămoșii noștri și ale căror plaiuri ei singuri le știau. [...] Străinul intrat în desișul acestor codri era prizonierul lor și «drumul» pe care i-l dădea românul – după cum îmi dăduse mie ciobanul din Bucegi «plaiul» – devenea egal cu libertatea” (S. Pușcariu, Limba română. Vol. I: Privire generală, București, 1940).

Explicația aceasta i-a plăcut și lui Constantin Noica. Pornind de la Pușcariu, filozoful a scris un micro-eseu sui generis despre natura libertății umane. Printre speculațiile sale, el a sugerat și o altă ipoteză, potrivită pentru încheierea acestui text: „Poate că nu doar din experiența de dușmănie s-a născut expresia «a da drumul», ci și din cea de dragoste, omenie, viață. Tînărul e prins în desișul vitalității sale, omul matur rătăcește pe căi care îl înstrăinează de calea sa. Cine le dă drumul, calea? Ce baci bătrîn, ce învățător, sau ce gînd propriu? E dintr-o dată toată problema libertății aci, în mersul acesta cu drum, care nu e simplul mers cu drum al minții (ca în vorba «metodă», [din v. gr.] meta – «cu», hodos – «drum»), ci e cufundarea în libertate a întregii tale ființe” (C. Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, București, 1987).

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.