Morala în politică

În cărticica sa despre minciună, Gabriel Liiceanu se ocupă (și) de un tip aparte de morală, pe care o numește „morala de a doua instanță”. Un atare concept, specific îndeosebi politicii moderne, se referă la „folosirea cu virtuozitate a oricărui tertip din recuzita «răului» în vederea atingerii «binelui comun»”. În acest cadru, minciuna este înțeleasă „ca moment negativ al libertății”, de vreme ce „răul, crima, politica” devin posibile „numai prin escrocheria verbală care le precedă”. De altfel, autorul este convins că „întreaga istorie a acestei specii este expresia unei fraude lingvistice”, afirmație care mi se pare cam exagerată (după cum voi încerca să arăt altundeva).

Începuturile acestui tip de atitudine, care ar atesta în vechime existența „moralei de a doua instanță”, sînt aflate de Liiceanu în piesa Filoctet a lui Sofocle și în dialogul Hippias Minor al lui Platon. La un nivel superior, ca teoretizare (și justificare) a respectivei morale „secunde”, Liiceanu oferă ca exemplu (comentat) celebra scriere a lui Machiavelli, Principele. Dificultatea descoperirii (ori a formării) unui conducător ideal capabil să pună în practică o morală de acest soi este punctată de un exeget al lui Machiavelli, Michael A. Leeden, în maniera următoare: „Problema este de a găsi un lider convenabil, un om bun, dispus să se identifice cu răul pentru atingerea unor scopuri nobile. Asemenea oameni sînt păsări rare; oamenii buni se dau la o parte din calea răului, iar oamenii răi nu sînt interesați de scopuri nobile”.

Chiar și cei (realmente rarisimi) hotărîți să se lase călăuziți în politică doar de „morala de primă instanță” se confruntă uneori cu situații intricate care-i obligă să-și calce pe inimă și să ia decizii care contravin anumitor principii etice. Recent, Sever Voinescu (într-o analiză care se bazează pe filmul Lincoln, realizat de Steven Spielberg în 2012) a discutat un caz foarte instructiv, verificat istoric. Este vorba despre compromisul pe care a trebuit să-l facă președintele american Abraham Lincoln atunci cînd (spre sfîrșitul Războiului Civil) avea de trecut prin Congres cel de-al XIII-lea amendament al Constituției SUA, amendament menit să ducă la abolirea sclaviei.

Amicul meu intervine: „Bag de seamă că această «morală de a doua instanță» este sintetizată deja în folclorul nostru într-o faimoasă zicală: «Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea!». Mă întreb dacă acest sfat, zămislit de înțelepciunea populară, a fost pus în practică și de oamenii noștri politici... Sau poate că s-a născut tocmai în astfel de împrejurări?”. Firește că și astăzi unele alianțe politice, considerate „contra naturii”, sînt motivate de actorii politici taman așa, invocîndu-se zicala cu pricina. Dar să-i lăsăm pe cei de azi și să ne uităm spre trecut, spre figuri mai luminoase. De pildă, modul în care ni-i prezintă A.D. Xenopol în Istoria sa pe voievozii Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu în raport cu politica externă pune în evidență și „moralitatea” înfățișată mai sus.

Ștefan cel Mare, cam repezit în tinerețe, dar plin de curaj și de încredere în sine (dovadă și numeroasele bătălii în care se angajează și pe care le cîștigă), se mai temperează pe măsură ce înaintează în vîrstă. Xenopol îi face o descriere memorabilă, subliniind și principiul după care s-a ghidat în politică: „Cu timpul însă această îndrăzneală sumeață se preface într-o înțeleaptă cutezare. Rămînînd aceeași pe cîmpul de război, ea se cumințește mult în afacerile politice. Ștefan cel Mare devine cu încetul însemnat politic, precum fusese de la început mare general. El urmări, încă din tinerețea lui, un principiu care îi fu prea folositor în lunga și viforoasa lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, cînd era în ceartă cu celălalt. Astfel îl vedem în tot decursul domniei sale bine cu polonii, cînd e rău cu ungurii; prieten cu aceștia cînd se strică cu ceilalți; aliat, sau cel puțin în relații pașnice cu ambii săi vecini de la nord, cînd ducea greaua sa luptă cu turcii, și în sfîrșit supunîndu-se tributului către acești din urmă, pentru a le putea cere ajutorul, cînd este atacat de poloni”.

Bineînțeles că asta presupune o mare abilitate politică; altminteri, Ștefan-Vodă n-ar fi rezistat 47 de ani pe tronul Moldovei. Două secole mai tîrziu, într-un context geopolitic mai complicat, să te menții pe tronul Munteniei (peste) 25 de ani, cît a durat domnia lui Constantin Brâncoveanu, constituia cu adevărat o performanță. Xenopol apreciază că mintea lui Brâncoveanu trebuie să fi fost de o „dibăcie” extraordinară și compară activitatea politică a acestuia cu măiestria unui „acrobat” care face salturi pe sîrmă. Implicit, se vădește că și acest voievod (ca și alții) avea un principiu călăuzitor: „A șovăi și a cotigi neîncetat pentru a se da de partea celui mai tare, iată caracteristica acestei politici urmate de domnii noștri în vremurile de zbucium ale ticăitei noastre soarte, politică necunoscută pe atunci cînd vlaga și conștiința poporului era încă vie în el”.

„Probabil că Brâncoveanu va fi fost încredințat și de valabilitatea proverbului «Capul plecat sabia nu-l taie», dar uite că o atare optică l-a dus și la pierzanie...”, observă interlocutorul meu. Și tot el continuă: „În regulă! Am priceput în ce constă «morala de a doua instanță» și de ce este nevoie să se apeleze la așa ceva în politică. Cît despre domnitorii menționați, sînt sigur că ei ar fi preferat, de s-ar fi putut, să acționeze îndeobște conform «moralei de primă instanță». În definitiv, nu degeaba au fost ambii socotiți sfinți, fiind canonizați (alături de Neagoe Basarab) de către Biserica Ortodoxă Română”.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea Internațională „Danubius” din Galați, doctor în filologie și doctor în filozofie.

Credit foto: Wikimedia Commons