Exprimarea nesilită

Într-un articol recent despre libertatea de exprimare (publicat în Dilema, nr. 22 / 1-7 august 2024, p. 21), am făcut referire, printre altele, și la modul în care anticii din lumea greco-romană înțelegeau un atare concept. L-am amintit cu acel prilej și pe Cicero, reproducînd cîteva cuvinte relevante din Philippicae (V, 19), dar am lăsat voit deoparte un citat important dintr-o altă operă a sa, la care se face trimitere uneori cînd vine vorba de istoria noțiunii cu pricina (denumită latinește libera oratio). Mi-am zis că formula (ocolită inițial) merită o discuție separată, fiindcă pune în evidență o mică „ironie” etimologică; așa că am hotărît să o tratez aici.

În lucrarea De Partitione Oratoria (II, 6), Cicero face și o clasificare a mărturiilor (în latină, testimonia, luate în sens juridic și ca „dovezi” sau „probe”). Despre acestea, el afirmă, la un moment dat, că pot fi (ca acte de vorbire) „fie libere, fie silite”: „ex oratione aut libera aut expressa”. Care ar fi „ironia” etimologică în acest caz? Ei bine, utilizăm astăzi sintagmele terminologice libertate de exprimare (eventual, ~ de expresie) și exprimare liberă, fără să mai conștientizăm că substantivul nostru exprimare (din infinitivul lung al lui a exprima) este în mod clar înrudit cu lat. expressus, participiul perfect pasiv al verbului exprimere.

Pentru a pune în lumină semnificația primară a cuvîntului latinesc, îmi face plăcere să recurg la cunoștințele unui reputat filolog clasicist: „Într-adevăr, în latină exprimere, întrebuinţat cu înţelesul său «propriu» primordial, semnifică «a stoarce», fiind astfel apropriat îndeletnicirii viticultorilor. Structura lingvistică a cuvîntului confirmă acest sens de bază, căci verbul este alcătuit din premere «a apăsa» şi prefixul ex- indicînd direcţia în spaţiu a mişcării, de data aceasta din interior către exterior, ca în ex-ire «a ieşi»” (G.I. Tohăneanu, Dicţionar de imagini pierdute, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 5-6).

Devine limpede acum de ce, în contextul lui Cicero, lat. expressus este mai... expresiv decît alte echivalente: face aluzie și la „stoarcerea” mărturiilor (sau a dovezilor) cu forța, adică prin tortură. Cu timpul însă, semnificația originară a verbului exprimere a fost uitată ori marginalizată (pesemne în latina tîrzie) și așa se face că rom. exprimare (la fel ca și în alte limbi) a ajuns să desemneze procesul de redare (în expresie sonoră sau scrisă) a conținutului gîndirii, un proces firesc și (de regulă) lipsit de dificultăți. Din acest motiv, unii filozofi și-au închipuit că limbajul are un rol mai puțin însemnat în relație cu gîndirea și că vorbirea nu-i altceva decît expresia exteriorizată a gîndurilor omenești. La rigoare, dimpotrivă, așa cum au subliniat alți filozofi, limbajul are o contribuție mult mai mare în această privință, el fiind cel care „posibilitează” gîndirea.

„Stai puțin!”, intervine amicul meu. „Din cele de mai sus, se subînțelege că – pe lîngă «libertatea de exprimare» – ar trebui să funcționeze și «libertatea de a tăcea»...” Da, și acest concept este unul îndreptățit și necesar. De altfel, din filmele americane îți va fi rămas în minte, probabil, și celebrul enunț rostit de polițiști („You have the right to remain silent...”). Numai că eu mi-am propus să arăt în continuare tocmai că tăcerea (auto)impusă nu este întotdeauna sănătoasă.

Întrucît am abordat în acest articol nu doar chestiunea libertății de exprimare, ci și problema raportului dintre limbaj (sau comunicare) și gîndire, fie-mi permis să reproduc „la temă” unele reflecții excelente ale lui John Dewey. Într‑un studiu despre „filozofiile libertăţii” (Philosophies of Freedom), el combate în mod just o părere răspîndită: „Persistă prejudecata că libertatea vorbirii, atît orală, cît şi scrisă, nu depinde de liber­tatea gîndirii, şi că pe cea din urmă nu o poţi sustrage nicicum, de vreme ce se desfăşoară în interiorul minţii, acolo unde nu poate fi atinsă. O idee cum nu se poate mai greşită! Exprimarea ideilor în comunicare este una dintre condiţiile indispensabile ale trezirii activităţii de gîndire nu doar în alţii, ci şi în noi înşine. Dacă ideile, atunci cînd se ivesc, nu pot fi comunicate, atunci ele fie slăbesc, fie se alterează şi mor. Aerul deschis al dezbaterii publice şi al comu­nicării reprezintă o condiţie indispensabilă atît pentru naşterea ideilor şi a cunoaşterii, cît şi pentru spo­rirea sănătăţii şi a vigorii acestora“ (J. Dewey, Philosophy and Civilization, Capricorn Books, New York, 1963, p. 297, trad. mea, Cr. M.).

Totuși, nu pot încheia acest text fără să-l menționez și pe medicul nostru Mihail Petrini-Galatz, un savant veritabil, cel care a ținut la Ateneul Român (la 1 mai 1886) o sclipitoare conferință intitulată chiar Limbagiul și gîndirea. Printre cele expuse (din perspectivă preponderent medicală), găsim și următoarea observație: „Cînd se oprește cuvîntul, decadența nu este departe; cuvîntul nu înflorește decît în țările libere, și mult s-a schimbat limba noastră de cînd sîntem liberi. Culorile cuvîntului sînt înseși culorile stării politice și psihologice din diferitele perioade ale istoriei” (Dr. [Mihail] Petrini-Galatz, Limbagiul și gîndirea, Ig. Haimann – Librar-Editor, București, 1887, p. 5).

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.