Mai inteligent decît alții...

În capitolul „Diagonalele unui testament“ din romanul Ultima noapte de  dragoste, întîia noapte de război al lui Camil Petrescu, printre scenele memorabile se află și aceea în care Nae Gheorghidiu, nemulțumit că fratele său, Tache („cel atît de bogat și de avar”), îi lăsase moștenire nepotului Ștefan Gheorghidiu cea mai mare parte a averii, încearcă să demonstreze că „testamentul a fost greșit interpretat”. Printr-un codicil, nepotul favorit dobîndea în plus „o vilă în împrejurimile Parisului”. Deși formularea este clară („Las anume nepotului meu preferat, Ștefan, casa mea, cu parcul și cu biblioteca și tot ce cuprinde [...] s-o stăpînească și s-o folosească...”), unchiul Nae Gheorghidiu susține că taman cuvîntul anume din acel text este cel care-l împiedică pe Ștefan Gheorghidiu să intre în posesia bunului respectiv ca moștenire suplimentară (prin „legat deosebit”): „Tocmai pentru că scrie «anume...». Dacă n-ar fi scris «anume», atunci ai fi avut dreptate, evident”. În zadar îi aduce nepotul argumente de natură lingvistică („«las anume», adică: las îndeosebi” ș.a.m.d.) și de natură logică (dar, în sinea sa, imputîndu-i răposatului inserarea acelui „anume”, căci „excesul de precizare duce la confuzii”), Nae nu dă deloc înapoi, amenințîndu-l cu deschiderea unui proces. Acțiunea juridică a unchiului nu ar avea sorți de izbîndă (după cum i-o confirmă lui Ștefan și doi reputați membri ai baroului), însă, dezamăgit și scîrbit de reacția rudelor, eroul îi va face pe voie lui Nae Gheorghidiu, renunțînd, în cele din urmă, la dreptul său (acela de a beneficia de vilă ca „bonus”, și nu ca bun deja inclus/calculat în partea sa de moștenire).

Naratorul ni-l prezintă pe Nae Gheorghidiu ca politician versat, deputat liberal (dar simpatizat și de Opoziție): „una dintre figurile bucureștene, socotit printre «intelectualii de rasă»”. Cu toate acestea, pe parcursul disputei cu Ștefan în privința răstălmăcirii testamentului, el se vădește complet lipsit de idei ori de argumente raționale: „Era tot numai nervi și încăpățînare, deosebit pînă la răsturnare de filozoful blazat și amabil pe care îl știa lumea. Sufletul îi tremura ca o floretă întinsă de o mînă întărîtată și fricoasă”. În comparație cu Nae, Ștefan Gheorghidiu se situează la polul celălalt: „Pe cît de neliniștit era el [...], pe atît de calm eram eu. Cred că mi-am apărat totdeauna foarte abil interesele cu multă voință, dar niciodată cu pasiune și cu panică”.

Neîndoielnic, Nae Gheorghidiu se consideră profund nedreptățit, ba chiar cu totul înșelat în așteptările sale. (Și-a lingușit permanent fratele, iar după moartea acestuia „recompensa” nu-i nicidecum cea scontată.) În loc să-și fi dezmoștenit nepotul din pricina răspunsului obraznic din timpul mesei („Auzi dumneata, noi nu știm cum să-l mai ținem pe maniacul ăla pe vîrful degetelor și poftim... dumneata îi întorci rînza pe dos”, remarcase îngrozit deputatul), Tache, dimpotrivă, l-a răsplătit apoi pentru atitudinea lui intransigentă. (În treacăt, n-aș exclude din discuție nici eventuala dorință a unchiului Tache de a-i da lui Ștefan o ultimă lecție dureroasă referitoare la consecințele posibile, dezumanizante, ale unui astfel de „noroc”.) Văzîndu-se lezat în competența sa de tip descurcăreț (și „fenomenal de deștept”, cum îl etichetează unii), în disperare de cauză, dominat fiind de nepotul Ștefan în lămurirea chestiunilor avocățești, Nae ajunge să sfideze și bunul-simț, și semantica limbii române, și logica, și normele juridice.

Aș continua pe această linie examinînd un mic detaliu biografic. Într-o secțiune de amintiri despre Camil Petrescu („Camil pus la colț“), criticul și istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu, descriind personalitatea marelui scriitor, scoate în relief și „sentimentul superiorității sale intelectuale”, un sentiment care primea totuși, din cînd în cînd, unele lovituri cauzatoare de frustrare. Iată un exemplu: „Camil pretindea că învață șahul de fiecare dată cînd începe o partidă, adică reface mental, pe cont propriu, această descoperire genială. Eu născoceam diferite pretexte ca să nu joc cu el, deoarece îl băteam ușor și știam cît rău îi făceau asemenea înfrîngeri. Le lua drept o inacceptabilă dovadă de inferioritate intelectuală. Ali (soțul Ninei Cassian) nu avea prudența mea. Jucător bun [...], îi administra lui Camil repetate umilințe șahiste. Nu-și ascundea nici măcar satisfacția biruințelor. Camil, exasperat, pierdea odată cu partidele și politețea; ca urmare, izbucnea, adresîndu-se lui Ali: «Domnule, recunoști că ești mult mai puțin inteligent ca mine. Atunci, cum se explică biruința dumitale? Ceva nu-i în regulă aici!»” (Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Editura Nemira, București, 1994, p. 15).

„Știu ce vrei să spui!”, intervine nerăbdător amicul meu. „Vrei să spui că (în pofida aparențelor) omul Camil Petrescu din viața de zi cu zi aducea mai mult cu Nae Gheorghidiu decît cu Ștefan Gheorghidiu!” N-aș merge atît de departe. Mi se pare suprinzător doar faptul că – dacă ar fi să ne raportăm la conținutul romanului Ultima noapte... –  înciudarea „șahistă” a lui Camil Petrescu seamănă mai degrabă cu starea de revoltă sufletească manifestată de Nae Gheorghidiu. Firește, am putea să tratăm o atare reacție nervoasă drept una căreia i se potrivește celebra formulă a lui Horatius: Ira furor brevis est („Mînia e o scurtă nebunie” [Epistulae, I, 2, 62]). Însă din evocarea de mai sus rezultă că, în situații similare, Camil Petrescu își exprima iritarea în același mod. Or, dată fiind pregătirea filozofică a scriitorului și ținînd seama și de luciditatea cu care și-a înzestrat unele personaje din operele literare, ne-am fi așteptat ca el să se comporte altfel într-un asemenea context.

Bunăoară, un contemporan de-al lui Petrescu, gînditorul spaniol Ortega y Gasset, ar fi venit imediat cu această replică (din articolul „Puterea socială“, publicat în 1927): „E bine ca intelectualul să nu creadă prea mult în sine însuși. La urma urmelor, partea cea mai frumoasă a inteligenței, ceea ce o deosebește de alte calități mai puțin fine – ca frumusețea fizică, forța, noblețea genealogică sau banii –, este că ea e totdeauna problematică. Nu știi niciodată cu siguranță dacă ai sau nu inteligență. Poți fi sigur cel mult că ai avut-o acum o clipă, dar acum, în secunda ce urmează, în fraza care abia începe?... Omul inteligent vede totdeauna la picioarele sale, căscat și insondabil, abisul prostiei. De aceea este inteligent: îl vede și-și reține grijuliu pasul” (José Ortega y Gasset, Spania nevertebrată, trad. de Sorin Mărculescu, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 145).

„Hei, dar unii oameni chiar sînt mai inteligenți decît alții, pur și simplu! E un lucru dovedit. Așa că de ce n-ar avea dreptate Camil Petrescu dînd glas frustrării sale în acea manieră?”, nu se lasă interlocutorul meu cîrcotaș. Ei bine, sînt sigur că, dacă ar fi judecat „la rece” situația, Camil Petrescu ar fi admis că argumentul său era unul sofistic, de vreme ce calitatea (de) „a fi mai inteligent decît alții” nu poate fi luată în sens absolut. Poți să fii mai inteligent decît alții în general sau în majoritatea cazurilor, fără ca aceasta să însemne că ești (obligatoriu) mai inteligent decît altul în fiecare situație (de pildă, în fiecare partidă de șah) ori că posezi cunoștințe superioare altora în orice domeniu (de exemplu, în cazul jocului de șah). De altminteri, împrejurări ca acestea i-au determinat pe unii filozofi subtili să distingă între generalitate (empirică) și universalitate.

În afară de asta (și lăsînd deoparte, pe moment, deosebirea dintre ficțiune și realitate), Nae Gheorghidiu și Camil Petrescu se mișcă în planuri diferite. Tradusă în vorbe, agitația lui Nae pare să zică așa: „Nepoate, recunoști că-s mai priceput la matrapazlîcuri decît dumneata. Și atunci, cum se explică tărășenia cu moștenirea necuvenită? Ceva nu-i în regulă aici!” ș.a.m.d. Numai că el (spre deosebire de Camil Petrescu) are „loc de întors”: terenul pe care umblă permite, pînă la un punct, interpretări, speculații etc., chiar dacă acestea ar presupune (și) încălcarea normelor de orice fel (juridice, semantice etc.). În schimb, Camil Petrescu se găsește în fața unui joc cu reguli clare și riguroase, cu deplasări geometrice ale pieselor; adică lipsit (din principiu) de posibilitatea interpretărilor. Are însă atîta încredere în inteligența sa superioară, încît ia înfrîngerile la șah drept o abatere inexplicabilă de la legile naturii (umane).

„Bag de seamă că și pe «tabla de șah a vieții» Camil Petrescu și eroul său, Ștefan Gheorghidiu, sînt niște învinși...”, adaugă interlocutorul meu obișnuit. Da, fiindcă în societate, pare-mi-se, contează mai mult înțelepciunea practică (v. gr. phronesis) și mai puțin înțelepciunea teoretică (v. gr. theoria). Iar „mutările” nu sînt întodeauna cele corecte, conform regulilor instituite. De aceea, în complicatul cadru social, pe termen lung, are cîștig de cauză Nae, și nu Ștefan.

„Mă rog, stimabile, ești bun la despicatul firului în patru, dar chiar merită subiectul ăsta atîta vorbă?”, mă întrerupe din nou prietenul meu. „În definitiv, diferențierea celor doi se poate face ușor: așa nemulțumit cum este de situație, Nae Gheorghidiu este totuși un mincinos, căci, atacînd testamentul, știe prea bine că susține un neadevăr; pe de altă parte, Camil Petrescu este realmente scandalizat de «afacerea» cu șahul, dar barem este sincer cînd spune ceea ce crede despre Ali. Deci, după cum vezi, nu-i nevoie de atîtea subtilități de gîndire. Și bănuiesc că nici distincția aceea dintre «generalitate (empirică)» și «universalitate» nu-i așa de utilă pe cît pretinzi...”, caută el să mă mai provoace nițel.

Să nu cădem în păcatul de a ne considera mai inteligenți decît alții, luînd peste picior contribuțiile marilor gînditori!... Distincțiile conceptuale se dovedesc utile cînd ne confruntăm cu anumite dificultăți raționale. Uite, de pildă, faimosul „paradox al mincinosului” pe care ni l-a transmis antichitatea („Epimenide cretanul afirmă că toți cretanii sînt mincinoși”) le-a dat destule bătăi de cap celor vechi. Logicienii moderni au rezolvat-o pe mai multe căi. Una dintre soluții (oferită de John Dewey, în terminologia sa) se bazează pe deosebirea dintre propozițiile universale și propozițiile generice. Dacă enunțul „Toți cretanii sînt mincinoși” este tratat ca propoziție generică, atunci paradoxul se rezolvă lesne, deoarece din constatarea că locuitorii Cretei mint de obicei (adică au această dispoziție de a minți) nu rezultă că fiecare cretan este cu necesitate un mincinos și că minte continuu. Dacă același enunț este însă o propoziție universală, atunci avem într-adevăr o dilemă, fiindcă aceasta ar implica o relație necesară între a fi cretan și a fi mincinos; cu alte cuvinte, nu poți fi cretan decît dacă ești mincinos. Or, dacă propoziția cu pricina este una generică, atunci se poate accepta că unii cretani (inclusiv Epimenide) pot spune uneori adevărul, fără nici o contradicție. Nici Aristotel nu era prea departe de această idee în Respingerile sofistice (25, 180b), cînd aprecia că astfel de aserțiuni ar trebui înțelese mai curînd în sens relativ decît în sens absolut.

Așadar, este folositor să reținem că universalul este legat mereu de esențial, de ceea ce este necesar; este o conditio sine qua non, o trăsătură (specifică) fără de care un lucru nu ar fi ceea ce este, în vreme ce generalul este reprezentat de acele proprietăți constante, „proprii” claselor de obiecte, dar a căror absență nu afectează esența acestora. Faptul de a putea rîde este (după Aristotel) ceva „propriu” omului. Însă, chiar dacă am întîlni pretutindeni și oricînd oameni care rîd (generalitate empirică), asta nu va atrage după sine că rîsul este și esențial, intrînd în definiția conceptului de om (universalitate). La fel – dacă tot i-am menționat pe mincinoși –, deși observăm că minciunile sînt cel mai adesea niște neadevăruri, nu vom lua în considerație, la rigoare, problema adevărului (ori a neadevărului) cînd vom defini minciuna. A minți (după cum ne învață Sf. Augustin în lucrarea De mendacio, III, 3) înseamnă să vorbești contra propriilor convingeri sau credințe cu scopul de a-l înșela pe celălalt. În consecință, se poate întîmpla să ajungi să spui adevărul mințind.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie.