Libertatea de exprimare

Într-un dialog despre tema prostiei, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (în cartea lor Dialoguri de duminică, Humanitas, București, 2015) cad de acord, la un moment dat, asupra ideii că nu toată lumea se cuvine să vorbească în public. Am avea de-a face, așadar, cu un drept care trebuie cîștigat (de fiecare ins în parte). Altminteri, cînd oricui îi este permis să zică orice și oricum (prin intermediul televiziunii, de pildă), spațiul public ajunge să fie inundat de „resursele de prostie” eliberate de unii membri ai societății („pornind de la gramatica lor și terminînd cu ceea ce spun [aceștia]”, adaugă Liiceanu) (op. cit., pp. 54-55). Observația este justă și voi reveni la ea ceva mai încolo. Neîndoielnic, buni cunoscători ai culturii greco-romane, autorii invocați mai sus se vor fi raportat și la o stare de lucruri mai veche, așa că – în legătură cu subiectul nostru – este util să ne îndreptăm privirea și spre trecutul mai îndepărtat.

În eseul Del imperio romano (publicat în 1940), José Ortega y Gasset a atras atenția asupra faptului că „libertatea de exprimare” (libera oratio) din timpul Romei antice nu corespunde întru totul conceptului vehiculat în vremea noastră. Gestul unei persoane private de a se adresa direct populației reprezenta pe atunci o infracțiune sau un act revoluționar. Ca atare, libertatea de exprimare era privilegiul magistraților și al senatorilor. Bunăoară, cînd Cicero se arăta revoltat (în Philippicae, V, 19) că un anume personaj furios („homo vehemens et violentus”) căuta să-i îngrădească dreptul de a vorbi liber („qui hanc consuetudinem libere dicendi excluderet”), el se referea la un obicei rezervat celor cu statutul său (adică magistraților). La fel (ca să amintim un alt exemplu dat de Ortega), cînd Tiberius susținea (după cum consemnează Suetonius în De vita Caesarum, §28) că într-un stat liber exprimarea și gîndirea trebuie să fie și ele libere („in civitate libera linguam mentemque liberas esse debere”), împăratul îi avea în vedere pe politicieni (adică pe senatori, în special).

La vechii greci, problema se înfățișa (cu secole înainte) în termeni similari. Nu este cazul să ne lăsăm înșelați de sfaturile pe care Isocrate i le dădea lui Nicocles într-unul dintre discursurile sale celebre (Către Nicocles, §28). Acolo, bătrînul retor îi recomanda tînărului rege cipriot să-i considere demni de încredere nu pe cei care îl lăudau la tot pasul, ci pe cei care îi reproșau greșelile. Era bine ca acestora din urmă – zicea Isocrate – să li se acorde „libertate de exprimare” (parrhesia), ca să fie întrebuințați ca sfetnici la nevoie. (Cuvîntul folosit de eleni, parrhesia, a însemnat inițial „a vorbi orice”, apoi și-a extins sfera semantică, semnificînd „a vorbi liber” sau „a vorbi îndrăzneț”.) Evident că astfel de consilieri nu erau recrutați din rîndul simplilor cetățeni. Pe de altă parte, se știe cum a fost pedepsit Socrate însuși pentru curajul de a fi spus în public ceea ce gîndea...

Astăzi însă înțelegem prin „libertatea de exprimare” nu un atribut (exclusiv) al clasei conducătoare, al celor „aleși”, ci un drept de care beneficiază orice individ trăitor într-o țară democratică. Singurul neajuns este că nu toți oamenii dintr-un asemenea stat iau noțiunea cu pricina în sensul ei autentic. Ca orice libertate, și libertatea de exprimare presupune respectarea unor norme intrinseci. Nu există libertate adevărată fără reguli implicite (consimțite în prealabil de comunitate). În caz contrar, libertatea se transformă în libertinaj, iar libertatea de exprimare devine, în consecință, „libertinaj în exprimare”. Și în această privință merită să tragem cu ochiul la cele scrise de precursori. Același Isocrate, tratînd despre epoca lui Solon (cel care a pus, prin legile sale, bazele Constituției democratice), nota taman aceste chestiuni (în discursul său Areopagiticus, §20), subliniind grija atenienilor de a face distincțiile conceptuale necesare, de a deosebi cele bune de cele rele, cultivîndu-le pe cele dintîi. Desigur, în pofida însușirii corecte a conceptelor, rămînea (așa cum am menționat deja) problema aplicării limitate a unora dintre ele în societate.

Luat de avîntul istorico-teoretic, am și uitat că amicul meu stă la pîndă ca să intervină cînd discuția îi vine mai bine la socoteală: „Mă rog, dacă tot ai pomenit de «libertinajul în exprimare», semnalez și eu un fenomen curios ce se petrece în zilele noastre. Culmea e că tocmai unii dintre aceia care predică despre democrație și despre libertatea de exprimare, despre necesitatea dezbaterii etc. sînt primii care-ți bagă pumnul în gură în momentul în care constată că ai o altă opinie decît ei! Se pare că ei au priceput din libertatea de expresie doar libertatea (lor) de a înjura pe cine vor ei, cînd vor ei...”.

Așa e! Am și eu în minte exemple, mai mult sau mai puțin recente, întîlnite în spațiul nostru public, dar – à propos de înjurături – gîndul mă duce și spre literatură, către Marin Preda. În vol. I al romanului său Moromeții, avem cîteva scene foarte instructive. În poiana fierăriei lui Iocan, sătenii adunați acolo „fac politică”. Am putea zice că – la o scară mult mai mică și într-o manieră ludică pe alocuri – ei fac politică la fel ca într-o „cetate”. Au cu toții, în principiu, libertate de exprimare, dar, la rigoare, de vorbit, vorbesc numai cei care și-au cîștigat acest drept în sat, unii precum Moromete (îndeosebi), Cocoșilă, Iocan, Dumitru lui Nae. În schimb, unul ca Ion al lui Miai (care nici nu înțelege mare lucru din „politică”) este complet ignorat: „Nu-l întreba nimeni nimic și nu era învățat să fie luat în seamă”. (În aceeași situație se află și Din Vasilescu, de pildă.) Este clar de ce Moromete se bucură de atenția celorlalți: stăpînește mai bine graiul matern (pe care îl asezonează și cu neologisme), citește expresiv și își cîntărește grijuliu replicile, căutînd să emită judecăți inteligente.

„Bun!”, mă întrerupe nerăbdător interlocutorul meu. „Vasăzică, reluînd remarca lui Gabriel Liiceanu, vedem că Ilie Moromete se ferește să facă greșeli de gramatică (adică să vorbească prost românește) și să spună tîmpenii. Dar, de înjurat, mai înjură și el cîteodată. Or, și despre cineva care înjură se zice că «spune prostii»...” Ai dreptate, doar că și aici trebuie operate unele distincții, în funcție de nivelurile limbajului, fiindcă există mai multe tipuri de „prostii” (și, dacă ele pot fi gîndite, atunci pot fi și exprimate).

La nivelul universal, avem greșelile de logică, incongruențele, contradicțiile vădite etc., adică toate acele „prostii” care, traduse în oricare altă limbă, vor fi catalogate tot ca „prostii”. La nivelul istoric (idiomatic), avem greșelile de limbă propriu-zise (adică de „gramatică” în sens larg), întotdeauna într-o anume limbă istorică (româna, engleza etc.). În fine, la nivelul individual, avem greșelile de „retorică” (tot în sens larg), adică de nepotrivire a discursului vorbitorului fie cu tema abordată, fie cu statutul interlocutorului (sau al publicului), fie cu împrejurările în care se vorbește.

Ei bine, pînă și modurile în care sînt lansate înjurăturile în poiana lui Iocan țin de o atare „retorică”. Felul în care se înjură poate fi adecvat sau inadecvat. Cînd Țugurlan trîntește o înjurătură groaznică, țintind in globo preocupările lor „politice”, oamenii se supără: „Aici nu era ca la cîrciumă și Țugurlan vorbise urît, întocmai ca acolo. [...] Poate că Țugurlan avea alte păreri politice. [...] S-ar putea să aibă [ceva împotriva lui Moromete & Co.], dar tocmai asta e lupta politică, să-ți combați cinstit adversarii. De ce să înjuri?!... Eeee!... Păi, asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă că ai ceva cu oamenii...”.

Prietenul lui Țugurlan este siderat de reacția sătenilor: „Ion al lui Miai rămase cam dezamăgit; tot nu înțelese de ce s-au supărat ceilalți. Cocoșilă înjura uneori de zece ori mai urît și nu se supăra nimeni”. Moromete însă știe să separe înjurătura care atacă (ori chiar însoțește) argumentul unui om de înjurătura care atacă omul în sine, urmărind să-l desființeze. Ca dovadă, după ce trecu o vreme de la discuția aprinsă din poiana lui Iocan, unde Țugurlan și Cocoșilă își aruncaseră înjurături cumplite, Țugurlan se reîntîlni cu Moromete. Reamintindu-și de respectivul conflict verbal, cei doi începură să vorbească așa: „– Păi nu, zice că tu l-ai înjurat întîi [pe Cocoșilă], explică Moromete cu o anume veselie care de fapt ținea partea lui Țugurlan. / – Păi așa și pe dumneata te-am înjurat și dumneata de ce nu te-ai supărat? se răsti Țugurlan și în aceeași clipă se făcu roșu ca para focului. / – Nu, pe mine m-ai combătut, zîmbi Moromete, scuipînd subțire printre genunchi. Aia e altceva!”.

În cele din urmă, Țugurlan pricepe ce-i cu această „vorbărie fără noimă pe care o mai auzise și la fierărie și fără de care acești oameni se pare că nici nu puteau trăi”. Ne aflăm aici în preajma nevoii irepresibile a oamenilor de a comunica (nu neapărat despre ceva, ci, mai ales, cu cineva). Personajul nostru (revoltat odinioară) ajunge să intuiască și el acest adevăr: „Ceea ce îl uimise însă pe Țugurlan și îl făcuse să părăsească gîndul de a-și mai bate joc de ei era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atîta seninătate, încît era cu neputință să nu-ți dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria și libertatea lor.”

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.