Relații și interacțiuni

De la filozoful John Dewey am aflat, printre altele, că știința modernă poate fi caracterizată, la rigoare, printr-un singur cuvînt-cheie: relație. De pildă, dacă este să ne referim la cercetarea metalelor, acestea, puține la număr cîndva (întrucît numai vreo șapte fuseseră descoperite pînă atunci), erau cunoscute în vechime doar în funcție de anumite calități. Se aveau în vedere trăsături distinctive precum luciul specific, opacitatea, maleabilitatea, densitatea înaltă şi duritatea. Erau calităţi detectabile prin operaţiile obişnuite ale corpului, adică prin vedere, atingere etc., sau în urma activităţilor meşteşugarilor legate de manipularea lucrurilor în scopul realizării utilului şi plăcutului. În schimb, în știința modernă accentul se pune pe relaționare ori interacționare: „Un element important în actuala definiţie a faptului de a fi metalic este «afinitatea» sau capacitatea de a interacţiona cu unele substanţe nemetalice, în special cu oxigenul, sulful şi clorul, dimpreună cu capacitatea oxizilor astfel produşi de a interacţiona ca baze cu acizii pentru a forma săruri. Un alt element îl constituie capacitatea electrică pozitivă ridicată” (J. Dewey, Logic. The Theory of Inquiry, 1938; trad. mea, Cr. M.).

Vasăzică, omul de știință a învățat, între timp, să nu mai privească și să judece lucrurile în stricta lor izolare, ci în relația acestora cu mediul înconjurător. Este o relație cu dublu sens (de tipul „du-te-vino”), meritînd, mai degrabă, numele de tranzacție. După o vreme, cercetătorii înșiși au ieșit treptat din izolare, mai ales după ce Inchiziția și alte mecanisme/forme de opresiune fie au dat semne de slăbiciune, fie au dispărut cu totul. Căpătînd mai multă libertate de expresie, savanții au început să comunice între ei mai frecvent, împărtășindu-și unii altora ideile, teoriile etc. Evident, toate acestea au dat un avînt nemaipomenit științei.

„Dar, aducînd discuția în zilele noastre, știi ce am observat?”, mă întrerupe amicul meu. „Am observat că în lumea universitară și/sau «comunitatea academică» (și, implicit, «științifică») relațiile de prietenie și de bună colegialitate se stabilesc, de multe ori, nu în timpul conferințelor științifice, al prezentării lucrărilor științifice ca atare, ci după desfășurarea acestora, la masă, la cina festivă ori «la o bere» ș.a.m.d. E oare normal să fie așa?” Într-adevăr, am remarcat și eu aceste obiceiuri. Nu-i întotdeauna ceva rău, deoarece, chiar și în aceste împrejurări, se face știință sau, măcar, se vorbește despre știință și se comunică idei relevante. Este drept că se spun și bancuri cu acest prilej, se deapănă amintiri, se evocă personalități dispărute etc. Se ivește astfel ocazia de a cunoaște un profesor, un specialist sau un cercetător renumit și în alte ipostaze mai... omenești.

Însă prietenul meu cîrcotaș nu se lasă: „Nu ai întîlnit și oameni care își creează relații și răzbat pînă sus grație numai acestor abilități de a spune bancuri haioase, de a-i maimuțări pe alții, pozînd în persoane simpatice și descurcărețe? Cu știința s-au ocupat mai puțin. Pentru ei, «cartea a fost grea», cum se zice, în măsura în care vor fi cărat servieta/geanta cu cărți a «maestrului» pe lîngă care s-au aciuat inițial ca «discipoli»...”. Am întîlnit și din aceștia, desigur. Totuși, cred că în acest mediu aprecierea reciprocă pe baze științifice și intelectuale ar trebui să predomine. De regulă, taman așa se întîmplă: prieteniile la care fac eu referire se coagulează în jurul unor pasiuni comune, prin împărtășirea acelorași teorii ori concepții (în linii mari), sau datorită unui mod de gîndire apropiat (aceeași forma mentis, aceeași „familie de gîndire”) ș.a.m.d.

Firește, nu este necesar ca acești prieteni să fie de acord în toate, dar este evident că au ceva asemănător împreună de ajung să se înțeleagă atît de bine. De altminteri, mai există și situații în care unii specialiști și/sau profesori nu împărtășesc (deloc) aceleași puncte de vedere, aceleași concepții (și, uneori, nici nu se ocupă de aceleași probleme din cîmpul științei), însă ei sînt suficient de inteligenți ca să-și dea seama de valoarea fiecăruia și (fără să fie neapărat prieteni) să se respecte unul pe altul.

„Bun! Deci nu strică să mai stăm, din cînd în cînd, și la un pahar de vorbă...” Bineînțeles că nu strică! Cu atît mai mult cu cît expresia aceasta, pahar de vorbă, concentrează atenția asupra vorbitului, și nu asupra băutului. De aceea, nici nu (mai) contează ce conține paharul (căci poate fi și suc), ci doar faptul că se creează o stare anume în jurul lui, o atmosferă propice discuțiilor (mai curînd) constructive. Paharul este, așadar, pretextul așezării la o masă; altfel spus, pentru „o discuție așezată”. Ehei! S-au dus vremurile acelea descrise de Sadoveanu în Hanu-Ancuței, cu „pui fripți în țiglă” și cu ulcele de vin dezlegător de limbi și de povești; și cu tihna absolut necesară. Cînd Fănuș Neagu mărturisea că – dintre formele de cultură – preferă „cultura viței-de-vie”, el avea în vedere, pesemne, și așa ceva...

„Sînt nițel dezamăgit”, intervine iarăși interlocutorul meu. „Eu îmi închipuiam că, dacă ești priceput sau valoros, te vor căuta cei care au nevoie de competența ta. Eram convins de adevărul din formula lui Vergiliu: Labor omnia vincit improbus («Munca stăruitoare învinge totul»). Sau, cum plastic zice românul, «Valoarea iese la suprafață ca untdelemnul deasupra apei». Acum, dimpotrivă, constat că în numeroase situații au mai multă greutate relațiile și recomandările.” Eh! Tare îți mai place să cîrcotești! Eu îți vorbesc despre relații și interacțiuni specifice științei moderne și unui nou mod de a înțelege lumea și societatea, iar tu vii cu exemple de activități și de substanțe de care nu se mai lipește aproape nimeni azi! Chiar că ești retrograd...

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.