În jurul invidiei

Cînd ne manifestăm verbal nemulțumirea că un individ a ajuns într-o poziție privilegiată pe care nu o merită, imediat se găsește cineva care să ne dea replica: „Aha! Ești invidios pe X!”. Pesemne că la fel ne-ar fi etichetat și Bertrand Russell, dacă este să ținem seama de maniera în care a tratat el o chestiune asemănătoare în capitolul „Invidia“ din cartea În căutarea fericirii (Humanitas, 2013, p. 79). Se pare că filozofului britanic îi era străină o distincție pe care o făcuse cîndva Aristotel, și anume deosebirea dintre invidie și indignare (vezi Topica, II, 2, 110a): „În adevăr, dacă invidiosul este acel care se întristează că omul bun are succese, iar omul înclinat spre indignare este acel care se întristează că omul rău are succese, atunci este evident că omul înclinat spre indignare nu va fi invidios” (Aristotel, Organon, vol. IV, trad. de Mircea Florian, Editura Ştiinţifică, 1963). În cazul invidioșilor, măcar de-ar fi întristare... De multe ori însă este ură, pur și simplu. Și cu ce consum de energie!

Altminteri, se cuvine să recunoaștem că Russell a formulat destule observații corecte în legătură cu invidia și cu oamenii invidioși. Alte constatări de-ale lui, fără a fi neapărat juste, ne pot da de gîndit, cum este, de pildă, aceea despre originea democrației: „Invidia stă la baza democrației. Heraclit susținea că toți cetățenii din Efes ar trebui spînzurați, pentru că spuneau: «Printre noi nimeni să nu se bucure de întîietate». Mișcarea democratică din cetățile Greciei antice trebuie să fi fost inspirată exclusiv de acest afect. Același lucru e valabil și pentru democrația modernă” (B. Russell, op. cit., p. 74-75).

Dacă ar fi să dăm crezare amintirilor lui Xenofon despre Socrate (vezi Memorabilia, III, 9), atunci putem reține că și magistrul său atenian a abordat tema cu pricina. Referindu-se la natura invidiei, Socrate afirma că aceasta este un fel de suferință sau „ca o ciudă provocată de reușitele amicilor”. Desigur că unii s-au mirat auzind opinia lui Socrate, fiindcă li se părea anormal așa ceva, dar Socrate îi lămuri spunîndu-le că „poți fi săritor la nevoie, să-ți ajuți prietenul la nenorocire și, totuși, să nu te bucuri atunci cînd îi merge bine”. Însă tot el preciza apoi că „invidia nu-l caracterizează pe înțelept și că numai nătîngii sînt invidioși” (Xenofon, Amintiri despre Socrate, trad. de Grigore Tănăsescu, Editura Univers, 1987).

„Vasăzică, înțelepții nu sînt roși de viermele invidiei...”, intervine interlocutorul meu. „Nu știu de ce, dar acesta mi se pare un mod cam simplist de a pune problema.” Așa o fi, numai că trebuie să-l privim cu indulgență pe Xenofon, care, ca fost discipol al lui Socrate, nu avea puterea de pătrundere dovedită de Platon. Va fi grăit Socrate mai multe și mai subtile, însă doar atît a reușit să priceapă și să ne transmită Xenofon. În fine, există și autori cu puncte de vedere mai nuanțate.

Bunăoară, într-o lucrare fundamentală pentru retorică, Institutio Oratoria (XI, 1, 16-17), Quintilian încadra invidia într-un spectru mai larg de atitudini omenești. Plecînd de la convingerea că este o greșeală ca un orator să își laude elocința, anticul profesor nota următoarele: „Într-adevăr, mintea noastră are de la natură ceva sublim, mîndru și nu suportă superioritatea altuia. Din acest motiv, pe cei umili și supuși îi ridicăm cu plăcere, pentru că, procedînd astfel, părem superiori și, ori de cîte ori dispare emulația, apare bunăvoința. Dimpotrivă, la cei care se laudă peste măsură presupunem intenția de a ne coborî și disprețui, și dorința nu atît de a se înălța pe ei, cît de a înjosi pe ceilalți. Astfel se explică, la oamenii mediocri, invidia (căci invidia este defectul acelora care nu vor să cedeze, deși sînt incapabili să rivalizeze), la cei superiori luarea în derîdere, iar la oamenii corecți, dezaprobarea” (M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică, trad. de Maria Hetco, Editura Minerva, 1974).

„Ei, așa da!”, exclamă aprobator prietenul meu. „Vorbele lui Quintilian aduc ceva mai multă lumină asupra noțiunii în cauză. À propos, că tot am ajuns la romani, știu că termenul latinesc invidia provine, în aceeași limbă, din verbul invidere (derivat, la rîndu-i, din videre, «a vedea») care, în primă instanță, semnifica taman «a se uita urît / cu răutate (la cineva)». Dar unii invidioși nu se mărginesc la aruncatul privirilor răutăcioase. Încearcă să-l discrediteze pe cel invidiat prin tot felul de mijloace, nu-i așa?” Da, însă nu-mi propun să dezvolt aici un atare subiect, deși aș putea să dau măcar un exemplu instructiv.

Într-un amplu studiu despre Velázquez, filozoful Ortega y Gasset ne informează că în cazul acestui important pictor spaniol, care nu ducea deloc lipsă de detractori, invidioșii aplicau două metode: 1) fie lăsau deoparte lucrurile minunate create de Velázquez și aduceau în atenția publicului ceea ce el (încă) nu făcuse, sugerînd că această omisiune demonstrează o anumită incapacitate a lui; 2) fie aveau grijă să se aștearnă tăcerea în jurul său, adică acționînd în așa fel încît să se discute cît mai puțin despre el (vezi J. Ortega y Gasset, Velázquez. Goya, trad. de Dan Munteanu, Editura Meridiane, 1972, p. 48).

Mai multe nu îndrăzneau să facă, deoarece Velázquez era protejat de regele Spaniei, Filip al IV-lea, în care talentatul portretist își găsise realmente un admirator și un prieten. Așadar, cred că putem încheia cu următoarele cuvinte ale lui Bertrand Russell: „Noroc că în firea umană sălășluiește și un afect compensator, și anume admirația. Oricine vrea să sporească fericirea umană trebuie neapărat să se preocupe de sporirea admirației și de diminuarea invidiei” (B. Russell, op. cit., p. 77).

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.