Femei

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult sărbătoarea de 8 Martie, mereu era prea oficială. Pe vremea lui Ceaușescu, era percepută mai curînd ca una a sistemului: se aduceau buchete de flori, de obicei de garoafe, căci cam acestea se găseau, tovarășelor profesoare.

Sau, în anii mai mici, se lucrau felicitări sau alte minunății ieșite din harnicele mîini ale copiilor care urmau să fie dăruite, cu toată dragostea și, mai ales, recunoștința din lume, mamelor. Felicitările erau, de obicei, cîte o floricică din hîrtie creponată sau glasată lipită pe un carton, la care se adăugau paiete sau niscaiva materiale textile. Se obținea, astfel, un colaj strălucitor și multicolor, o odă cît se poate de materială adusă ființelor care ne-au adus pe noi, copiii, pe lume.

Povestea asta s-a prelungit și după 1989, copilul meu a făcut același gen de produse, dar, de astă dată, pentru mine, devenită, deodată, din producător destinatar. Țin minte că, la un moment dat, am primit ceva din macaroane, nu mai știu dacă era un colier. Sentimentul pe care l-am încercat nu era de ici, de colo: doza de recunoștință și dragoste, pînă la urmă, se simțea cînd ți se înmîna obiectul. O emoție care te cam topea izbucnea la atingerea lui, cu toată doza de formalism implicată. Dincolo de aceasta, era ceva făcut de copilul tău special pentru tine, chiar așa, ca temă la grădiniță sau la școală, și asta te mișca.

Poate și pentru că, oricît de penibil ar suna, era una dintre puținele ocazii în care calitatea de „mamă” era recunoscută. Se punea, cumva, în discuție. Nu că era recompensată conta cu adevărat: orice recompensă e ceva facil. Ci faptul că era numită, luată în considerare, de cele mai multe ori invizibilă fiind. Simțeai, păstrînd proporțiile, în acele momente, că nenumăratele lucruri aparent mici pe care le făcuseși, în jurul și-n ajutorul progeniturii tale, se măreau, brusc. Și, mai ales, căpătau contur și ieșeau din conul de umbră.

În lumina asta le puteai înțelege altfel și pe mamele din comitetul de părinți, ale căror griji nu erau altele decît să schimbe fața de masă de pe catedră cu una mai apretată, să facă perdelele de la geamurile clasei a II-a C de un alb Ariel și să se respecte rîndul corect la udatul celor zece ghivece de flori în vacanță. A, și era să uit: să se strîngă bani pentru a-i lua ceva doamnei (asta pe vremea copilului meu, cînd nu mai era tovarășa...) de 1 Martie, 8 Martie, Crăciun etc. Dar nu, obsesia mea de atunci era să fie apă caldă la toalete și să se pună săpun și hîrtie igienică. Căci pe la începutul anilor 2000 acestea nu existau, erau niște deziderate de lux și de durată asupra cărora se iscau, mai la fiecare ședință cu părinții, interminabile dezbateri.

Tot în lumina despre care vorbeam le puteai înțelege mai bine și pe doamnele pe care le întîlneai pe străzile, în autobuzele și troleibuzele anilor 1980. Unele dintre ele mai rubiconde, îmbrăcate în general în rochii gen capot și cu părul scurt și-ncrețit de permanentul epocii. Un permanent corect, fără imaginație, care nu te lăsa să visezi ori s-o iei razna. Mai curînd un soi de coafură cazonă feminină. Feminină în sensul în care doar femeile și-o făceau. Dar, de fapt, neavînd prea mult „etern feminin” în ea. Căci părul respectivelor doamne nu cădea, ca-n basme, rîu pe umeri. Arareori vreo buclă își mai permitea să iasă, rebelă, din oștirea celorlalte. Dar aproape imediat era îndesată la loc de proprietara ei, care simțea că-și pierduse ceva din ordinea ființei.

Respectivele doamne aveau, cumva, o justificare pentru aparențele lor cazone. Posedau, cele mai multe dintre ele, o slujbă de la 8 la 16. Iar apoi, de la 16 încolo, așa cum se spunea, dar de astă dată deloc la figurat, erau „femei la cratiță”. Pentru că în epocă treburile casnice chiar erau considerate îndatorirea și cea de-a doua normă ale femeii. Și erau chiar prestate și îndeplinite de reprezentantele sexului ce s-ar fi dorit slab.

Va urma.