Femei și cosmetice

În vremea copilăriei mele, femeile se îngrijeau cum puteau. Gama de produse cosmetice era redusă spre inexistentă. Mama era una dintre puținele femei ale epocii care nu voia să facă rabat de la povestea asta. Și nici nu făcea: reușea să facă rost de ce cosmeticale se putea și arăta mereu impecabil.

Să-ți păstrezi feminitatea chiar și la un nivel rezonabil era o provocare. Chiar și în aparent deschișii ani 1970. Eram mică atunci și nu știu toate secretele cosmetice ale epocii. Dar știu, de pildă, că mama folosea cam la orice Laptele Doina. Care, de fapt, cred, era demachiant. Dar ea-l folosea și ca ceea ce azi s-ar numi loțiune de corp. Cu rol hidratant. Dar și ca loțiune bronzantă. Uneori, și drept cremă de mîini ori chiar de față (deși, din cîte-mi amintesc, mai existau și cremele Farmec și Gerovital). Mai țin minte că atunci cînd tubul alb, din plastic, cu capac negru, pare-mi-se, era aproape pe terminate și nu mai ieșea nimic din el dacă apăsai, mama nu se lăsa: îl tăia cu foarfeca și, astfel, îl folosea pînă la ultima picătură. Era un fel de spirit al epocii în care totul se găsea greu și trebuia utilizat la maximum. Un spirit al economiei disperate, dar și ingenioase. De care azi am putea rîde amar, dacă nu ne-ar veni mai curînd să plîngem.

Țin minte că mama avea niște „relații” pe la cîteva magazine de cosmetice mai de lux. Căci, știm, „relațiile” erau cheia aprovizionării cu ce-ți poftea inima (evident, în limitele comerțului Republicii Socialiste România). Relațiile astea cu anumite vînzătoare de la raioanele de cosmetice ale magazinelor universale, precum Eva, Victoria, București sau Cocor, îți ocupau, ce-i drept, destul timp. La fel cum îți mîncau timp și cele cu măcelarul, librăreasa, doamna de la mezeluri și domnul de la chioșcul de ziare din Piața Progresul. Era un sacrificiu necesar, însă, dacă îți doreai o viață cît de cît normală. Sigur, banii ajutau și ei, căci exista un soi de capitalism underground: cînd îți înmînau produsul pe care ți-l puneau deoparte, le dădeai un bacșiș. Care era și el, conform regulii de azi, un procent, de obicei cam 10% din costul oficial al produsului.

Dar banii nu erau totul în perioada aceea. Culmea e că nu aveai întotdeauna ce să faci cu ei și nu erau neapărat cel mai puternic agent de troc. Contau, și era rău dacă nu-i aveai. Intrau în condițiile jocului. Dar poate mai importante decît banii erau timpul și atenția.

Cu domnul de la chioșcul de ziare care-ți oprea reviste franțuzești – de pildă, Paris Match, care se mai găsea din cînd în cînd, sau Roudoudou et Riquiqui ori Pif – trebuia să faci conversație, aveai, n-aveai chef. El devenea „prietenul tău”. Ți-ar fi venit să spui amicul utilitar, dar nu-ți permiteai să recunoști asta poate nici față de tine, așa că, atunci cînd te duceai avid să-ți ridici „marfa”, erai zîmbitor și plin de o jovialitate cam falsă. Îl întrebai ce a mai făcut și-i împărtășeai cîteva nimicuri zise intime, dar, de fapt, irelevante din viața ta. Important e că „tranzacția” se făcea după regulile nescrise, dar bine înrădăcinate ale jocului. Tu plecai fericit acasă cu revistele tale. El, cu o sumă de bani în plus, dar și cu sentimentul că e o persoană apreciată și care are mulți prieteni și destulă afecțiune de la lumea înconjurătoare.

Asta făcea și mama cu vînzătoarele de la raioanele de cosmetice. Reușind, astfel, să facă rost, din cînd în cînd, de cîte o cremă franțuzească, nici nu mai știu exact mărcile. Ba chiar și de cîte un parfum. Acolo, însă, lucrurile erau puțin mai complicate decît la chioșcul de ziare. Doamnele in charge erau super-aranjate și rafinate, avînd acces la lumea fină a poțiunilor și loțiunilor. Nu le ajungeai nici cu prăjina la nas. Dar mama știa cum să le ia. Cum să se prezinte cînd se ducea acolo. Căci, oricît de absurd ar părea, ținuta conta. Combinată cu atitudinea corectă. Una din care trebuia să reiasă că da, ai nevoie de produsul lor, dar nu una disperată, tu fiind o ființă cool și „acoperită”, în general. Va urma.