Auriul și Oca

E un moment în care toamna se face aurie. Nu e așa de la început, îi vine timpul să se aurească de la un moment dat. Nu sînt doar frunzele care-și schimbă culoarea, ca-n compunerile din școală. E și lumina în sine.

E o bucurie în zilele care se grăbesc tot mai asiduu către noapte, pe care n-o mai simt în altă parte a anului. Nici chiar de Crăciun, cînd e fericirea supremă. Tot atunci, se întîmplă parcă lucruri miraculoase. Sau măcar fermecătoare. Există o serie de amintiri, în general plăcute, care sînt plasate în perioada asta de toamnă, încă scăldată în lumină. Pe care mi le amintesc într-un soi de aură, coaptă.

De pildă, mersul la școală. După ce a trecut momentul cam horror al ghipsului, mersul la școală a devenit o plăcere. De fapt, mai ales întorsul de la școală. Mă lua Oca, mama nașei mele. Un fel de o a doua bunică, o variantă diferită de bunică. Oca era, de fapt, vecina de vizavi, de-o viață, a bunicilor mei. Căreia îi murise de tînără bărbatul și care trebuise să lucreze.

Nu avea cine știe ce studii, femeile, în general, pe vremea aceea, nu prea aveau, așa că se angajase ca muncitoare la Adesgo, fabrica din apropiere. Cu siguranță că nu avusese o viață ușoară. Familia ei extinsă fuseseră, într-un fel, bunicii mei, la care venea zilnic. Și tot la ei era mai toată ziua și fata ei, Zizi, care urma să devină nașa mea. Crescuse ca o soră a mamei și a unchiului meu.

Spre deosebire de bunica mea, Tincuța, care ieșea rar, Oca era o „woman of the world”. Vrînd-nevrînd, trebuia să aibă contacte cu exteriorul. Pe cînd, în cazul Tincuței, exteriorul venea peste ea. Își permitea o percepție mai poetică a acestuia, ca atare. Își permitea să-și construiască o lume paralelă cu cea din afară, nu întotdeauna de dorit.

În cazul Ocăi nu putea fi așa. Oca trebuise să înfrunte direct lumea reală. Existau și niște avantaje pornind de aici: o stăpînea mai bine, îi știa dedesubturile. Te putea iniția în tainele acesteia. Cu ea am cunoscut părți ale orașului despre care nici nu știam că există, care păreau, pentru un copil învățat în mare cam cu vreo două cartiere, alte țări. Zona Bd. Carol – Sfîntul Ștefan (care a rămas favorita mea pînă-n zilele noastre) ea mi-a revelat-o. Precum și existența altor troleibuze decît cele care-și aveau capătul la Șura Mare și care, pînă la un moment dat, mi se păruseră singurele din univers.

Oca m-a inițiat în auriul zărilor. În diversitatea lumii. Dar și într-un alt fel de auriu: cel al ideii de Dumnezeu, atît cît puteam duce eu la vîrsta aceea. De origine germană, era catolică. Și avea relația ei cu Dumnezeu. Eram preșcolară pe vremea aceea și n-aș putea spune exact cum se manifesta relația asta. Dar știu că, spre deosebire de alți membri ai familiei, exista. Oca e cea care mi-a vorbit de îngerul păzitor și m-a învățat prima (și, pentru destul timp, singura) rugăciune din viața mea: „Înger, îngerașul meu”.

Cred că și avea, în diverse forme, prin casă, variante de îngeri rubiconzi, mai curînd amorași. Prima mea „viziune” asupra religiei a fost una idilică, destul de siropoasă. Iar Îngerașul, deși avea un ce miraculos, era molcom, drăgălaș, oarecum domestic. Și totuși, chiar și așa, din rugăciunea asta naivă, ceva s-a lipit de mine. Mult spus, un soi de simț religios. O bucurie a întîlnirii, atît cît mă țineau pe mine băierile pe atunci, cu miraculosul. Cu o altă lume fără legătură cu nimic din ceea ce cunoscusem pînă atunci. Diferită nu doar de cea de zi cu zi. Dar chiar și de cea din poveștile copilăriei, din Mary Poppins ori Peter Pan.

Simțeam că aici ar putea fi ceva dincolo de toate astea. Miraculos, dar nu aparținînd imaginației cunoscute. Simțeam doar instinctiv și evident că nu-mi exprimam gîndurile astea ca atare.

Dar Oca a fost mesagerul lor. Intermediarul lor. Mi-a deschis o poartă către o altfel de lume aurie. Pe lîngă călătoriile propriu-zise din toamnele aurii, pe care le făceam împreună pe drumul de întoarcere de la școală, prin Parcul Tineretului.