Spre primăvară

Spre sfîrșitul lui ianuarie, deja se mai întrezărește cîte o speranță. Ziua se mai mărește și simți, fizic aproape, cum mai ieși din întuneric. În aer plutește un iz de pre-primăvară.

Tot cam acum, așa cum ni s-a tot spus cînd eram învățați despre aceeași primăvară, la școală, „scot căpșoarele din zăpadă” și „vestitorii” ei, ghioceii. Florăresele deja încep să-i vîndă, anticipînd sărbătorile dragostei și ale primăverii, într-o perioadă în care, altfel, nu prea mișcă mare lucru în business.

Am mai scris despre ghioceii supradimensionați din curtea, altfel imperfectă, a bunicului meu. Îi pomenesc din nou, mai pe scurt, căci e vremea lor: creșteau grași, imenși, undeva într-un colț destul de întunecos, aproape de intrarea în casă, în partea din spate a curții. Nu știu de unde îi avea bunicul meu, căci pe vremea aceea nu prea te duceai să-i cumperi oficial, ci se practicau un soi de schimburi și dăruiri în natură. Probabil de la vreo vecină ori vecin.

Cert e că-mi atrăgeau atenția, în fiecare an, prin soliditatea lor. Tot ni se povestea la școală cît erau de fragili clopoțeii ăștia ai primăverii, cum își scoteau ei cu dîrzenie căpșorul firav, dar perseverent, prin zăpadă. Ideea care ni se inocula era una de fragilitate dîrză. Pe cînd ghioceii bunicului meu erau mai curînd pufoși. La prima vedere, cel puțin, sentimentele pe care ți le trezeau nu erau de compasiune ori de înduioșare, ci mai curînd de admirație. Păreau cît se poate de sănătoși pe tulpina lor, bine hrăniți, aș putea spune.

Toată gama de melancolii legată de precaritatea condiției lor și, poate, prin analogie, și a celei omenești rămînea pusă deoparte, la locul ei. În preajma lor erai pur și simplu vesel că venea primăvara. Chiar dacă restul curții era încă invadat cu zăpadă din care mai puteai încropi un omuleț. N-avea importanță. Una era una și alta era alta. Puteai sta cîte o oră sau mai mult cu picioarele-n zăpadă, rostogolind bulgării pentru trunchiul și capul ființei efemere. Dar cu un ochi la ghiocei. Știai, altfel decît Baba Dochia, că e vremea în care îndrăzneala ghioceilor coexistă cu adăstarea troienelor.

Nu te speria asta. Era interesant. Momentele acestea de coexistență a lumilor nu sînt neinteresante. Tocmai atunci sare cîte un iepure la care evident că nu te prea aștepți. Tot așa, la munte, la Sinaia, în poienile dintre Cumpătu și Poiana Țapului, apăreau brîndușele. Portocalii sau mov, spuzeau de-a dreptul cîteva petice de pajiște de pe acolo. De pe lîngă releu, dinainte să treci pîrîul și pînă să ajungi în cătun. Era o frumusețe neașteptată, care-ți lua ochii chiar atunci cînd nu aveai unii pentru așa ceva. Și care te ducea cu gîndul complezent la biata Baba Dochia, ba chiar și la Fata Moșului trimisă, tot în iarnă, după fragi, pare-mi-se.

Cert e că toate astea dădeau un soi de deschidere sfîrșitului de ianuarie. Buchețelele de ghiocei, viorele și brebenei cu care te pîndeau pe unde nici cu gîndul nu gîndeai florăresele îți schimbau vibe-ul, cum ar zice unii azi. Iar la începutul lui februarie, după anii 1990 și ingurgitarea Sfîntului Valentin, totul se transforma într-o uriașă Inimă. Dacă am vrea să fim dramatici, am spune sîngerîndă. Dar nici gînd de așa ceva. Nici măcar duioasă n-aș zice. Ci mai curînd pufoasă și blănoasă. Căci cam așa erau primele inimi comercializate înaintea primelor zile de Sf. Valentin serbate „oficial”.

Dar, și așa, cu inflația de perne roșii, era simpatic. Era ceva nou. Era – și este – o binevenită ieșire din iarnă. Chiar dacă puțin forțată, puțin avant la lettre. Puțin obligatorie. Totuși, optimistă și înduioșătoare. Urmată, în timp, de varianta ei mai „profi” și mai puțin din topor, cu inimi mai delicate și mai cu pretenții. Oricum, mai diverse.