O’Malley și Baloo

Puțin mai tîrziu, dar aproximativ în aceeași perioadă, am văzut Pisicile aristocrate (1970, Wolfgang Reitherman) și Cartea junglei (1967, Wolfgang Reitherman). Dacă de Doamna și Vagabondul îmi amintesc oarecum prin ceață, pe acestea două le am în minte foarte clar.

Culmea e că de-abia acum am observat că au același regizor și că interpretul lui O’Malley e același cu cel al ursului Baloo: Phil Harris. Acum, revăzînd filmele, cu aceeași plăcere, îmi dau seama că cele două personaje se aseamănă. Ideologia Disney, dacă îi pot spune așa, cu care am crescut și care mi-a rămas, pe undeva, ca un naiv, dar luminos model în toate, din filmele astea două cred că am preluat-o în mod special (completată de Mary Poppins, care a fost încununarea și despre care voi scrie în alt articol).

Recunosc în filmele astea mitologia copilăriei mele, creată și întreținută și de tata. O utopie a unei lumi în care prejudecățile sînt abolite într-un mod idilic: exemplul cel mai relevant ar fi prietenia pisicilor cu șoricelul Roquefort, care devine chiar salvatorul lor. Culminînd cu scena în care Roquefort se duce la pisicile vagaboande să le ceară ajutorul.

E un model al unei altfel de lumi, în care bunătatea și armonia primează, iar răul e îndepărtat cu înțelepciune și umor, nu cu cruzime, precum în basme. De fapt, de cele mai multe ori, răii se autoanihilează, prin propriile lor greșeli și excese. Iar ceilalți, cei buni, sau măcar mai la locul lor, se înțeleg între ei dincolo nu doar de diferențele dintre clasele sociale, ci chiar dintre specii.

În Pisicile aristocrate, Doamna, stăpîna pisicilor, le lasă averea acestora, ca și cum ar fi ceva normal. (La fel cum patronul restaurantului din Doamna și Vagabondul îi servește pe cei doi cîini la masă, asemenea oricăror alți clienți.) Iapa Frou Frou e prietena pisicilor și le ajută să scape de majordomul criminal Edgar. La fel, cele două gîște, Abigail și Amelia, îl scot pe O’Malley din apă și le însoțesc pe pisici pe drumul de întoarcere spre Paris.

Se pare că nu are importanță din ce specie faci parte, ci numai, la fel ca-n basme, dacă ai inima bună. În condițiile astea, faptul că O’Malley e un motan vagabond, fără pedigree, nu mai are nici o importanță. Dimpotrivă, lumea pisicilor vagaboande se conturează, prin gașca lui Scat Cat, ca una mult mai liberă și mai creativă. Scat Cat și ai lui cîntă jazz și sînt nonconformiști, mai curînd precum un model de urmat decît ca o lume de evitat.

Același lucru se întîmplă și cu Baloo din Cartea junglei. El nu e doar un urs bufon bun de nimic, cum îl numește Bagheera. Filozofia lui din The Bare Necessities e una posibilă, alternativă, ca și cea a lui Scat Cat. Sigur că îl vrăjește pe Mowgli cu aparenta lui lipsă de griji, cu ușurătatea lucrurilor. Dar atunci cînd e vorba de ceva cu adevărat grav, ca în cazul apariției tigrului Shere Khan, Baloo dovedește curaj și abnegație, neprecupețindu-și aproape viața pentru a-l salva pe Mowgli.

Căci filozofia lui nu e derizorie ori lipsită de substanță, îmbracă doar într-altă haină lucrurile importante. Așa cum Bagheera păstrează aparența seriozității, esența fiind, în cazul ambilor, aceeași: grija și dragostea pentru Mowgli. Care se nimerise, fără să vrea, într-un univers care nu era al lui. Ba chiar într-unul pe care semenii lui, oamenii, îl atacau și-l oprimau constant.

Cea mai complicată întîlnire a speciilor se întîmplă în Cartea junglei: cea dintre oameni și animale. Între ceea ce numim civilizație și sălbăticie. Sînt două lumi ireconciliabile, de asta șederea lui Mowgli în junglă nu poate fi decît pe termen scurt. Unele animale îl tolerează, altele chiar îl înțeleg și-l iubesc. Dar există și altele, precum Shere Khan, care vor să-l anihileze pentru că se tem de el. Pentru că recunosc în el potențialul singurului dușman care le-ar putea învinge.

Pînă aici poate merge (cel puțin în filmele vechi) și joaca Disney de abolire a prejudecăților și de integrare a speciilor. Dincolo de asta, doar magia își mai poate croi drum. Și asta se va întîmpla în Mary Poppins.