Sănii

Am avut, de mică, o săniuță. Am folosit diminutivul pentru că respectiva sanie era chiar mică. Sălășluia în magazia bunicilor mei, din cîte îmi amintesc. Era de lemn, cu un mic grilaj de metal în spate, ca să protejeze copilul de cădere. Și acoperită, de obicei, cu o pătură, și ea minusculă. Bunicii mei locuind mereu lîngă cîte un parc, în copilăria mică cineva mă trăgea mereu cu sania ori prin Parcul Carol, ori prin Tineretului. De cele mai multe ori, unchiul meu Radu.

Adulții erau și ei imperfecți: uneori îi apuca vria, se bucurau și ei ca niște copii de zăpadă și-ncepeau să alerge. Uitînd, cel puțin temporar, de copilul ca un burduf încărcat pe sanie. Copilul se ținea ce se ținea, în legea lui, dar uneori mai și cădea. În general, era atît de înfofolit, încît căderea nu era cine știe ce. Mai curînd era neplăcerea zăpezii reci ajunsă pe față, chiar pe nas sau în urechi. Dar nu alte incidente cu adevărat grave. Spun asta pentru că, la rîndul meu, mi-am tras și eu, în alte vremi, odrasla înfofolită prin aceleași parcuri și am pățit același lucru.

Abia ceva mai tîrziu, de pe la 4-5 ani, ți se dădea voie la derdelușuri. La început te dădeai cu cineva din familie. Aici a intervenit tatăl meu. Care nu era o persoană sportivă. Și totuși, el m-a învățat să merg pe bicicletă, pe role și să mă dau cu sania. La modul cît se poate de concret: țin minte nu doar că m-a învățat cum să-mi țin echilibrul, care e poziția cea mai bună ca să nu cad, ci chiar a alergat pe lîngă mine de nenumărate ori. Și m-a ajutat să mă ridic din căzături și să nu fac prea mare caz de juliturile de la genunchi. El era un amestec unic de înțelepciune și neînfricare, aș spune. Știa cum să explice pe-nțelesul meu partea „teoretică” a acestor sporturi. Dar nu se dădea înapoi nici de la a le practica entuziast, pe lîngă mine. Cu el m-am dat cu sania primele dăți. El stătea în spate, eu în față. Tot el punea picioarele jos cînd era cazul, cînd luam viteză nepermisă. Și apoi cîrmea, cu călcîiul, spre partea în care voiam să o luăm. Ca să evităm coliziunea cu alte sănii, cu oamenii care mai adăstau pe pîrtie ori cu șanțurile care se formau.

Încet-încet, m-a învățat și pe mine să cîrmesc. Țin minte că eram uluită cum picioarele mele deveneau un instrument bine uns, capabil să-i traseze saniei o traiectorie aproape ideală. Sau cel puțin așa mi se părea mie pe atunci. Treptat, am prins încredere și, sub privirile lui încrezătoare (și alteori ale mamei mele), am pornit-o la vale cu săniuța. La început țineam mai tot timpul picioarele jos, ca să fiu sigură că nu voi zbura ca vîntul. Deși, în general, alegeam pîrtii cu grad mic de risc. Nu foarte mari, nu foarte abrupte, nu înghețate, nu cu șanțuri la mijloc și care nu erau prea aproape de lac. Și totuși, eram precaută. Cu timpul, însă, am lăsat frica pe undeva prin urmă. Pur și simplu, asta a venit de la sine: frica s-a luat de pe mine precum o pătură veche, sufocantă. Și mi-am dat drumul. Da, mai lăsam picioarele jos, din cînd în cînd, dar numai cînd era cazul. Devenisem una cu sania și-i simțeam mișcările. Știam dinainte cînd trebuie să  cîrmesc și o făceam „profesionist”. Îmi dădeam seama cînd venea cîte o bucată periculoasă, înghețată, abruptă și doar atunci puneam picioarele jos.

Mă lăsam în voia vitezei și savuram alunecarea saniei. Eram de-a dreptul fericită, aș putea spune. Descoperisem o sursă destul de la îndemînă de fericire și nu mă mai săturam să o încerc iarăși și iarăși. Mi se părea formidabil că mă și puteam pricepe întrucîtva la autogenerarea acestei mici fericiri, că-i stăpîneam, atît cît se putea, know-how-ul. Nu conta că, la sfîrșit, cînd mă avîntam prea tare și nu mai puneam frînă din timp, mai cădeam uneori. Mă prăbușeam de pe sanie, aș zice, cu bună dispoziție și fără vreun simț catastrofic. Dacă nu se întîmpla ceva cu adevărat grav (și în perioada derdelușurilor din parcuri nici nu s-a întîmplat), mă ridicam sprintenă și o luam de la început. Urcam dealul nu cu plăcere, dar cu anticiparea efervescentă a fericirii ce avea să urmeze. Iar și iar...