Hotelul

Învățarea înotului despre care scriam în articolul precedent s-a desfășurat în Hotelul Siemens, alias Mangalia. Care, pentru vremea de atunci, era unul dintre cele mai fancy, în care veneau oameni de peste tot. Acolo, nu numai marea era o deschidere către „zări albastre”, ci și hotelul în sine. Soseau la tratament (căci, așa cum am mai povestit,  hotelul avea și sanatoriu) semeni de-ai noștri din toată lumea. Cred că acolo am văzut, pentru prima dată, pe cineva din India, de pildă. Ca să nu mai vorbesc de obișnuiții oaspeți din Germania.

Hotelul era, oricît de șablonard ar suna, o lume. Reprezenta, oricum, pentru mine, cel puțin, cea mai cosmopolită lume pe care o cunoscusem, cea mai deschisă și cea mai diversă. Un simulacru al lumii mari, despre care doar auzisem, citisem ori văzusem prin filme. Era, cumva, chiar o dovadă a existenței ei: acolo i-o puteam certifica. Aveam în fața ochilor, într-adevăr, oameni diferiți, vorbitori de limbi diferite.

Chiar nu-mi venea să cred că mă pot întîlni, în lift, cu persoane arătînd exotic și vorbind așijderea. Era o bucurie să le aud turuind prin lift. Un semn al unei posibile, nesperate libertăți despre care credeam că există, dar nu eram cu totul sigură. Chiar dacă, așa cum am mai scris, fusesem de două ori în Iugoslavia de atunci pe cînd eram foarte mică. Acolo avusesem un fel de șoc al diversității lumii și al celei lingvistice, dar nu o imagine conștientă a lor. Abia acum, pe la 11-12 ani, mi se contura imaginea asta. Era încîntarea descoperirii adevărului, pe lîngă multe altele. În sfîrșit, simțisem pe pielea mea că libertatea lumii nu-i un mit, că te poți „înfrupta” din ea chiar în felul acesta: lăsînd lumea să vină la tine.

Era foarte bine și așa. Hotelul Mangalia se transformase în Univers, iar lifturile în niște navete spațiale care-l străbăteau în lung și-n lat. Liftierele, preferatele noastre (ale prietenei mele și ale mele), erau un fel de căpitani Picard pe micile lor Enterprise-uri. Cu uniformele lor roze și look-ul lor îngrijit și cochet, erau exact ce-i trebuia imaginației noastre de pre-adolescente pentru a întregi peisajul. Deveniseră nu doar ghidele noastre prin meandrele și măruntaiele Siemens-ului, ci și cele mai bune prietene. Care avuseseră atîta încredere în noi și-n capacitățile noastre de „navigare” încît, pentru cîteva minute, cînd avuseseră vreo altă treabă, ne acordaseră chiar suprema oanoare, și anume să manevrăm Enterprise-urile printre etaje. Să apăsăm pe butoane și să-i ducem pe pasageri unde aveau nevoie.

Așa, avuseserăm ocazia să vedem lucrurile și din interior. Din calificata postură de „piloți” pe navele care străbăteau micul, dar necuprinsul nostru univers precum săgețile. Dincolo de povestea asta, aceste călătorii intergalactice ne dăduseră ocazia să și cunoaștem îndeaproape hotelul. Așa, de pildă, ajunseserăm la barul de la mezanin, cred, și ni-l apropriaserăm. Eu, una, cu siguranță o făcusem. Era locul în care mă-nființam după fericirea înotului. Cam primul loc în care mă duceam singură, în care aveam curajul să-mi asum lumea pe cont propriu. Nu doar s-o privesc, ci s-o iau, ușurel, în stăpînire.

Pe vremea de atunci, asta se întîmpla comandînd un pepsi. Da, la hotelul de acolo se găsea. Ceea ce era mare lucru pentru timpurile acelea, de ani 1970 tîrzii. Iar Pepsi-ul de acolo nu-ți era înmînat oricum, ca la cofetăria mea de cartier de pe Șoseaua Giurgiului. Nu. Ci într-un pahar de-o formă neobișnuită, care nu semăna nici cu cel cu personaje Disney întrucîtva distorsionate din bucătăria mea, nici cu cele incasabile și butucănoase ale bunicii mele. Nu. Era înalt, și zvelt, dintr-o sticlă mai fină. Mai mult de atît, venea și cu un pai, și cu gheață. Ceea ce-i dădea întregului amestec un aer misterios, cum numai în filme mai văzusem. Pînă la urmă, putea fi orice băutură în paharul acela. Iar ca să-l bei, trebuia să te cocoți pe unul din scaunele înalte și rotunde de la bar. De acolo, totul se vedea mai de sus, la propriu și la figurat.

Dar despre asta voi mai scrie.