Vot și educație

Fac parte dintre cei născuți înainte de 1989, care n-au beneficiat de vreo educație civică ori politică. Cel puțin nu de una oficială – cu excepția propagandei sistemului, care numai educație nu se putea numi, ci doar spălare pe creier. Noroc cu educația neoficială de acasă: părinții (cei care s-au priceput) ne-au învățat că ce auzim la școală nu-i „chiar” așa. Că, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel, sînt chiar opusul. Am crescut în această duplicitate. Veți spune: nesănătoasă. De acord, într-o lume normală. Dar noi trăiam într-una cu susul în jos. Ne prăbușiserăm de mult în gaura de iepure în care ajunsese și biata Alice. Așa că, pînă la urmă, soluția părinților noștri a fost cam singura de supraviețuire decentă. Altfel, nu am fi putut să facem față la școală, în cîtă societate a timpului respectiv am prins.

Nici să nu ne fi spus nimic părinții noștri n-ar fi fost o soluție. Așa, am fi luat de bune toate aberațiile cu care ne confruntam la școală. În oarecare cunoștință de cauză, le puteam lua cu umor, cum grano salis. Puteam fi, așa cum am scris în articolul precedent, cînd actanți, cînd spectatori. Și asta nu doar la dans.

Altfel, la școală ni s-a predat, la un moment dat, o materie pe nume, cred, Constituție. Evident, Constituția Republicii Socialiste România. Una peste alta, cam tot ce-nvățam acolo era pe dos, și știam asta. Învățam, dar numai pînă la un anumit nivel: memoram. La fel cu congresele Partidului Comunist Român, pe care le aveam de studiat la istorie. Erau chiar materie de examen, pentru treapta a doua de atunci, la Filologie. Noroc că, de voie, de nevoie, ne dezvoltaserăm un sistem: le rețineam aproape fără să facem vreo legătură între respectivele cuvinte și conținutul lor, ca pe un fel de poezii dadaiste.

Și totuși, am avut un moment în care m-am prins, măcar într-o oarecare măsură, că lucrurile sînt grave și că au legătură cu realitatea: cînd am fost primiți în UTC, cred că prin clasa a X-a, și a trebuit să citim niște alte aberații și să le semnăm. Era o formulă acolo care spunea, cred, că „Îmi iau angajamentul...” sau ceva asemănător, care m-a pus pe gînduri. Apoi, la sfîrșit de ani 1980, cînd eram deja destul de mare, am început să văd. Să văd, pentru prima dată, nu ca pe o glumă sau ca pe o poezie dadaistă, ci chiar ca pe o realitate, lumea în care trăiam. Să-i văd mai clar pe securiștii care-l păzeau pe Ceaușescu nu departe de casa mea. Și să nu mi se mai pară comici, ci strict siniștri. La fel cum, deodată, vedeam cu alți ochi lipsurile flagrante din viața noastră cea de toate zilele. Care nu mai putea fi normală, oricît ne străduiam, fără mîncare, lumină, căldură.

A venit momentul 1989, revoluția. Din fericire, lucrurile s-au schimbat. Din nefericire, au murit oameni, s-au sacrificat pentru noi. Care am fost printre fericiții supraviețuitori și care am avut șansa să mergem mai departe. Ni se oferise un început liber. O intrare în viață într-o lume liberă, nu într-o sinistră dictatură. Eram privilegiați. Și fericiți. Și, în același timp, căptușiți cu sechelele unei lumi care nu murise nicicum de tot, ale cărei reminiscențe nu ne dădeau deloc pace. Ne-am luptat cu ea, atît cît am putut, în Piața Universității. Apoi au venit minerii și au făcut ordine, masacrînd în stînga și-n dreapta. Am supraviețuit și am mers mai departe. Cu toate astea, cu toate acțiunile astea criminale ale sistemului, știam ce voiam: să ne luptăm, în continuare, pentru bucățica noastră de viață liberă. Cît de liberă putea să fie ea, ținînd cont de multiplii bolovani ai fostului regim pe care-i purtam după noi, atîrnîndu-ne de cozi, care nu ne lăsau să zburdăm liberi, darămite să zburăm.

Și totuși, am ales să alergăm, în halul în care am putut, tîrîndu-i după noi. Nu regret nimic, a fost și a rămas și îngrozitor, dar și interesant, ba chiar, pe alocuri și păstrînd proporțiile, chiar înălțător. Au fost multe momente mizerabile, dar și unele fericite și strălucitoare. Educația civică și politică așa ne-am făcut-o: din mers, tîrîș-grăpiș, cu împiedicări. Și totuși, ceva s-a lipit de noi. S-a dovedit, printre altele, în 2017, cînd am militat împotriva OUG-urilor lui Dragnea. Dar și acum, cînd la Primăria Capitalei am ales pe cineva care nu face jocuri politice, ci își vede de treabă. Și nu se laudă cu asta. E o dovadă că ceva din toată „educația” asta nonformală, nonconformistă, tumultuoasă s-a lipit de noi. Și asta îmi dă speranțe.