Prin anii 1980, primăvara venea clasic. Dacă nu neapărat în compunerile obligatorii, precum toamna „cea îmbelșugată și ruginie”, măcar în realitate. Se simțea de-a dreptul în aer, oricît de banal ar părea. Intram într-un fel de vrie după zilele Babei Dochia, cam pe la sfîrșit de martie, început de aprilie. Era ca și cum natura ne-ar fi dat, în cele din urmă, liber.
Liber la ieșit din hibernare. Liber la amușinat mirosurile curților pe lîngă care treceai. Liber la mers kilometri (vorba vine...) pe jos, printre pomii în floare. Liber la cumpărat, în sfîrșit, alte flori decît garoafele „obligatorii” ale epocii ceaușiste. Și, în sfîrșit, liber la un mod suportabil de a te îmbrăca. Cu o haină ușoară, un taior, o geacă, o jachetă, un pulover pe deasupra uniformei. Care putea fi oricînd scoasă și tîrîtă, cu drag și pasiune, prin parcul în care mai mergeai după școală.
Pentru mine, Parcul Tineretului. Mereu am avut și voi avea legături cu el. Legături propriu-zise, exterioare, dar mai ales unele afective. Deși primul parc în care ieșeam, în copilăria mică, înțeleg că încă din cărucior, a fost Parcul Carol. Abia de pe la 9 ani a devenit Parcul Tineretului. Adică fix din perioada în care memoria devine mai abitir conștientă.
Bunicii mei s-au mutat de pe o parte pe cealaltă a bulevardului Șerban Vodă. În copilăria mică, stăteau cu chirie pe o străduță de pe aceeași parte cu Adesgo, care dădea spre Parcul Carol. Stăteau cu chirie deși aveau propria lor casă, „proprietate personală”, cum se spunea pe atunci, aproape fix vizavi. O casă care dădea spre Parcul Tineretului, pe atunci neamenajat încă. Nu se puteau muta de pe o parte pe alta a bulevardului pentru că, din cîte înțelesesem eu la vremea aceea, casa lor era ocupată de un colonel de Securitate, împreună cu familia lui, care nu se dădea dus. Nu știu cum de s-a mutat în cele din urmă din respectiva casă. Știu doar că bunicii mei au putut să-și intre în drepturi doar cînd erau de mult pensionari.
Țin minte foarte bine mutarea, de pe o parte pe alta a străzii mari și aglomerate, care nu avea nici urmă de trecere de pietoni. (Abia acum, în ultimii ani, a apărut o trecere, cu chiu, cu vai.) Traversarea era un coșmar, se făcea în trombă și printre mașinile nu atît de multe ca acum, dar deloc prietenoase ori conciliante. Cu patimă și semne disperate, cu alergări și opriri bruște. Noroc cu refugiul tramvaielor. De fapt, pe vremea aceea, priveam bulevardul Șerban Vodă ca pe un fluviu uriaș și năbădăios pe care trebuia să-l traversez într-o barcă precară. Nicidecum cu motor, ci doar cu o vîslă prăpădită. Doar așa puteam duce aventura traversării, mai ales că tîram după mine și trotineta mov a copilăriei mele, încărcată cu ghivece de-ale bunicii, pe care le transferam de pe un mal pe celălalt.
Dar, odată ajunși, pe noul „mal”, ne-am apropriat cît ai clipi Parcul Tineretului. Fostul Cocioc nu arăta cine știe ce pe atunci, dar a început să fie tot mai amenajat odată cu construirea Sălii Polivalente și a cartierului de blocuri din zonă. Nouă nu e păsa de asta. L-am iubit și cînd era varză, doar cu niște bărcuțe ca vai de ele, metalice, în care te puteai însă legăna pînă te credeai în zbor. Și dincolo de locurile de joacă propriu-zise, faptul că se deschidea fix în spatele străzii bunicilor mei, la doi pași de casa noastră, mi se părea formidabil. Într-o epocă a limitelor, în care, practic, erai închis în țara în care te născuseși și doar la mare și la munte mai simțeai alte adieri, prezența parcului te făcea să te simți liber. Aproape de el, nu mai erai încartiruit și sufocat, ci dimpotrivă: ți se deschidea o lume care, la vîrsta copilăriei cel puțin, părea nesfîrșită. În orice caz, aventuroasă și misterioasă, plină de promisiuni.
Din cîte îmi amintesc, vag, tot într-o primăvară ne-am mutat. Și de atunci încoace mă simt acasă și în largul meu în Parcul Tineretului. Care, desigur, a evoluat. Și în care am trăit multe etape, despre care voi mai scrie.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
