Crăciun și normalitate

Lumea merge înainte, în ciuda pandemiilor, războaielor și delirului care a venit peste noi. Întotdeauna, înaintea Crăciunului, se simte ceva în aer. Un soi de bunătate difuză, duioasă, implicită, pe care pînă și Scrooge a perceput-o pînă la urmă. Ea nu se lasă simțită doar cînd, așa cum le place astrologilor să spună, planetele sînt aliniate. Ci și cînd e dezastru împrejur, cînd mințile noastre nepregătite sînt supuse unor tiruri informatice și emoționale, ba chiar atunci cînd în jurul nostru mor oameni.

Cam așa a fost Crăciunul din 1989, cînd eram într-un amestec de tristețe și exaltare, dar și într-o confuzie. Din păcate, e ceva din „spiritul” perioadei de atunci în cea de acum: sîntem într-un freamăt și într-o confuzie care tind să aducă a haos. În ciuda disfuncționalităților de toate felurile, trăiam, pînă la alegerile astea, într-o lume stabilă. Cu destule rele, dar și cu bune, pe care o puteam stăpîni, căreia îi deprinseserăm mecanismele. Războiul ăsta hibrid îndreptat împotriva noastră ne-a debusolat și ne-a aruncat într-un vîrtej. Ne-am oprit din mersul zilnic și am început să ne întrebăm, dureros, cine sîntem și ce vrem. Pînă ne-am prins că am fost cumva cobai într-un experiment neașteptat, care ne-a exploatat slăbiciunile și lacunele în informație și educație, am fost loviți și uluiți. Odată ce ne-am mai revenit, ne-am trezit într-o lume, cel puțin parțial, diferită: destabilizată și polarizată.

M-am simțit, destul de acut, ca și cum m-aș fi întors în anii 1990, cînd îi lipeam vecinului nostru dintr-un demisol abțibilduri cu „Votați Ion Rațiu!” pe ușa toaletei comune. Asta știind că el era cu FSN-ul de atunci și nu mergea în Piața Universității. Era un soi de război rece, non-violent, dar pasional. Care a ținut destul timp. Mi se pare că și acum sîntem într-o perioadă oarecum asemănătoare. În care credem, fiecare dintre noi, mai îndîrjit și mai dedicat în opțiunile noastre politice și electorale. În care lăsăm tot mai puțin spațiu pentru cele ale altora. Și nici loc de discuții, cel puțin pentru un timp.

E de înțeles. Șocul a fost foarte mare, iar ce ni s-a întîmplat ne-a luat prin surprindere. Încercînd să înțelegem ce ni se întîmplă și să ne păstrăm normalitatea, am acționat, poate, unii dintre noi, irațional. Dar poate și mai responsabil: simțindu-ne atacați, am ripostat. Ne-am apărat valorile, drepturile, lucrurile în care credem. La început, nu am avut timp și disponibilitate să-i înțelegem pe cei care gîndesc diferit. Dar cred că acum e momentul să încercăm să dialogăm. Chiar dacă nu sîntem deloc de acord cu modul în care gîndesc, chiar dacă ni se pare că felul lor de a gîndi ne pune în pericol, cred că ar fi bine să încercăm. 

Mi-am dat seama de toate astea și mi-am mai revenit din polarizare în mijlocul Tîrgului de Crăciun din Piața Constituției. Acolo m-am aflat, brusc, într-o mulțime densă de co-orășeni de-ai mei care voiau, pînă la urmă, același lucru ca și mine: să se lase în voia „spiritului Crăciunului”, atît cît putea fiecare. Și-n momentul acela am simțit un fel de duioșie pentru semenii mei (știu, sună cam pompos). Momentul în care mi-am pus problema cîți dintre cei din jurul meu au votat cu Georgescu s-a evaporat. Am realizat că la coada destul de uriașă, la ciocolată caldă și vin fiert, eram cam toți o apă și-un pămînt. M-am mai gîndit cum comunismul și apoi consumismul în care ne-am trezit după binecunoscuta și infinita tranziție ne-au afectat gîndirea și opțiunile. Amestecate cu corupția unui stat care ne-a protejat și ne protejează precum o umbrelă găurită.

Dar care, totuși, din fericire, există și are legile și rostul lui democratic și european. Pentru îmbunătățirea căruia merită să ne mobilizăm și să luptăm. Precum și să le mai amintim toate astea, atît cît putem, și celor de lîngă noi care au uitat sau care au fost – temporar, sperăm – orbiți. Într-un spirit afectuos, altruist și, în măsura posibilului, optimist al Crăciunului.