Ierni și zăpezi

Pe vremuri, prin ianuarie, chiar era zăpadă. Nu mereu, dar des. Cînd mergeai la școală, mai ales în clasele ceva mai mici, te așteptai la bulgăreală. În special dacă erai fată (ceea ce azi poate suna restrictiv sau discriminator, dar cam așa se întîmpla), erai pîndită pe la colțuri de la intrarea în școală. Curtea școlii avea meandre și cotituri nu chiar întunecoase, dar care lăsau loc de surprize. Acestea constau în cîte un bulgăre venit uneori chiar frontal, în cap, peste urechi, smulgîndu-ți chiar căciula. Urmat de ceea ce se numea „săpuneală”: cineva (un băiat adeseori) te ținea și-ți dădea cu zăpadă pe față.

Sigur, în măsura posibilităților, te apărai cît puteai, îl săpuneai și tu pe „agresor”. Era clar un joc pre-adolescentin al sexelor, ușor periculos. Uneori îți intra zăpadă cu duiumul în urechi, ba chiar în gură, și asta putea avea consecințe. Ca să nu mai vorbesc de posibila spargere a capului cu vreun bulgăre care conținea o bucată de gheață. Dar fiorul exista. Și rămînea: era senzația de spaimă amestecată cu așteptare, pe undeva, căreia Freud ar ști să-i dea de capăt. Pe scurt, era și înspăimîntător, și interesant să mergi la școală în zilele de iarnă. Așa cum, ceva mai tîrziu, la 1 Martie, de-abia așteptai să vezi cine îți dă mărțișor, tot așa, în zilele din ianuarie, februarie erai curioasă să vezi de la cine încasai bulgări.

Se simțea un soi de neliniște în zilele cu zăpadă. Pe lîngă săpuneli, se făceau ochiuri de gheață, tot prin curtea școlii sau la ieșirea din ea. Unele mai lungi și mai periculoase decît altele. Era un act de curaj să te lansezi pe ele. Băieții o porneau în trombă, tăind într-o clipă ochiul de gheață. Fetele încercau să fie grațioase, dar și hotărîte. Cel puțin unele dintre ele. Cîteva chiar reușeau. Trebuia să aluneci fără să clipești, dar și păstrînd un soi de postură elegantă, să nu pari stîngace ori dizgrațioasă. Nu era ușor. Chiar dacă nimeni nu se uita la tine, erai oricum conștientă de privirile prezent-absente. Și, tocmai de aceea, de multe ori eșuai. Cădeai ca un bolovan. Nu tragic, căci nu te loveai neapărat semnificativ, ci mai curînd ridicol. Îmi amintesc acut frica de penibil pe care o simțeam în asemenea momente. În care știam, pe undeva, prin mine, că trebuie să-mi joc rolul social și de gen corect. Simțeam că e un rol și că sînt supusă unor examinări implicite. Că o anumită poziție a mea în societatea școlărească (pompos, desigur, numită așa) depindea de asta.

Din vremurile zăpezilor școlare am înțeles, într-o anumită măsură, că felul în care faci față situațiilor mai aproape de limită, chiar celor create artificial, contează. Că se instituie o ierarhie nescrisă în lumea mică, dar crudă a pre-adolescenților. Că, dacă vrei să ai un loc în ea și să nu adăști de unul singur pe margine, trebuie să „pui botul” la aiurelile și probele ei. Chiar dacă nu prea ești de acord cu ele. Chiar dacă nu ești cam deloc de acord cu ele.

De fapt, ce-mi plăcea cel mai mult să fac în iernile blagoslovite cu zăpadă nu erau nici bătăile cu bulgări, nici datul pe gheață. Ci oamenii de zăpadă. Dincolo de necesarele, încă de pe atunci, poze și ipostaze sociale, eram o fetiță cuminte și mai curînd mototoală. Nu neapărat în sens rău. Voiam să fiu lăsată în pace și să moșmondesc nedefinit la un om de zăpadă. Nici prea mare, nici prea frumos, departe de orice presupusă perfecțiune. Dar al meu. În stilul meu.

Am descoperit, destul de repede, că asta nu se putea face în curtea școlii. Lumea nu prea avea răbdare pentru așa ceva. Ci în curtea bunicilor mei, în liniște și singurătate. Într-un ritm de melc, în care puteai rostogoli și bătători zăpada tacticos, fără să faci frumos în fața nimănui. În cele din urmă ieșea ceva, și abia atunci îl puteai arăta și celorlalți, puteai împărtăși.