Marea

În fiecare an, în copilărie, mergeam, pentru o perioadă destul de lungă, la mare. Era un fel de vacanță obligatorie. Ceea ce, știu, sună nelalocul lui. Alții ar fi dat nu știu cît să poată avea asemenea vacanțe. Mamei îi plăcea în mod special marea. De fapt, acesta e un evident understatement. Mama cred că avea nevoie de mare precum noi de aer.

Marea o repunea în formă, fizică și nu numai. Îi dădea și sentimentul de libertate necesară supraviețuirii. Așa cum am mai scris, într-o țară cu granițele închise, doar la munte și la mare îți mai permiteai sentimentul nemărginirii. Doar acolo, fie doar cu mintea, puteai zburda pe teritorii necuprinse și neașteptate. Puteai visa și chiar îndrăzni.

În condițiile în care nici în Bulgaria nu erai lăsat pentru că aveai ceea ce pe atunci se numea „dosar prost”, nu-ți rămînea decît să-ți imaginezi călătorii. Devenise deja un mit în familia noastră imaginarul drum către Turcia. Eventual cu salteaua plutitoare: te urcai pe ea și te lăsai în voia valurilor, pînă cînd, la un moment dat, viu și nevătămat, în ciuda intemperiilor, ajungeai în Turcia.

Bineînțeles că totul se termina cu happy-end, din simplul motiv că se petrecea în imaginație. Era varianta de imaginație mai terre-à-terre, pe care mi-o oferise tatăl meu cînd îl întrebasem ce e dincolo de mare. Eram, pe atunci, preocupată de linia orizontului și (așa-mi puneam problema pe atunci) de ceea ce era dincolo de ea.

Ideea e că îmi puneam problema unui „dincolo” și a unei treceri către altundeva. Dacă atunci cînd mergeai pe munte și ajungeai pe vreun vîrf știai că mai sus de el e doar absolutul, la mare mai puteai îmbina lumile. Da, simțeai cum te copleșește imensitatea ei ce-ți părea infinită, dar, în același timp, învățaseși că dincolo de ea te așteaptă ceva din realitate. Altceva din realitate. Care, slavă Domnului, putea fi diversă.

Așa cum constatasem și în cele două plecări în Iugoslavia de atunci, unde aveam rude (chiar un bunic). Singurele în altă țară de pe vremea comunistă, ambele în copilăria mică. Atunci, cînd trecusem noaptea cu trenul pe la ce mi s-a spus că sînt Porțile de Fier, am avut sentimentul distinct că, prin ele, trec într-o altă lume. „Porțile” le-am luat ad litteram ca pe niște porți, care se deschideau spre primul Altceva la care aveam acces.

Pe care nu-l consideram neapărat mai bun, ci pur și simplu diferit. Chiar străin, la un moment dat înspăimîntător de străin: cînd, răcită fiind, ai mei m-au lăsat cu bunicul de acolo și cu soția lui, am făcut aproape o criză. De ce? Pentru că i-am auzit pe aceștia vorbind și, neputînd înțelege o iotă din ceea ce mie, pe atunci, mi se părea un fel de păsărească, dar, de fapt, era limba sîrbă, m-am simțit pierdută și neînțeleasă. Lost in translation...

Sigur că, treptat – după ce m-am mai uitat la desene animate cu Calimero, mi s-a dat, pentru tusea mea, sirop cu gust de zmeură, într-o linguriță de o formă neobișnuită (asemenea celei pe care Mary Poppins i-o dat-o lui Jane în film) și am primit o parte din personajele Disney în varianta din cauciuc –, am început să mă mai obișnuiesc cu lumea de dincolo de porți. Ba chiar să mai rup cîteva cuvinte în sîrbește.

Marea a devenit și a rămas, însă, și pentru mine, suprema formă de libertate. Mitului cu Turcia i s-a adăugat cel cu Zîna Mării, despre care am mai vorbit. Acesta era exponentul unei alte forme de imaginație, care nu mai păstra nici aparența realității. Care plonja curajos în fantastic, oferind scăpări deus ex machina din banalitatea cotidianului.

Linia orizontului nu mai era o „simplă” graniță, precum în cazul poveștii cu Turcia. Căpătase o vădită dimensiune poetică: acolo, unde se-ngemănau marea cu cerul, cam pe la răsăritul soarelui, se-ntrupa și Zîna Mării. Care era, evident, sirenă și de care ascultau pescărușii.

Dar despre asta voi mai scrie.